O scriitoare de succes anchetată alb-negru (sic!) într-un birou de pe Quai des Orfevres. Aceeaşi scriitoare intervievată în cadrul colorat al unei emisiuni TV de cultură. Un asasin în serie cu aptitudini de magician, evadat spectaculos din închisoare - cel puţin aşa se anunţă la radio, în timpul unei seri remember Gilbert Becaud. Un omuleţ cu aer trist pe un drum incert, pasionat evident de magie - cel puţin aşa îl percepem, şi unii şi ceilalţi, în primele cadre. Plus o jună coafeză cam agasantă, părăsită la intersecţie de un ex-viitor soţ fără simţul umorului. Sîntem într-o satiră, într-un horror, într-o poveste de amor sau într-un flashback pervers?
Sîntem într-un film de Claude Lelouch, cineast nu suficient de impunător încît să-l aplauzi din inerţie, dar nu îndeajuns de banal pentru proteste gen "n-am chef să înghit parabole excentrice despre identitate şi/sau manipulare", oricît de legitime ar fi. Protestele. În aproape jumătate de secol de carieră, Lelouch a semnat şi capodopere şi chiftele, dar n-a plictisit niciodată. N-o face nici acum, numai că 1. amestecul de stiluri şi tonuri, cîndva o caracteristică sine qua non, te poate prinde pe picior greşit, în funcţie de aşteptări; 2. frustrarea spectatorului în lipsa unei concluzii, dacă nu coerente, măcar provocatoare, creşte exponenţial odată cu finalurile, care mai ambiţios, care mai plat, care mai enervant. Nu-i bai să faci un film care oferă întrebări şi nu răspunsuri, au contraire, dar e mare păcat să-ţi ridici singur mingi inteligente la fileu, după care să-ţi fie lene să le urmăreşti şi să le laşi să cadă, doar-doar or ajunge în terenul advers. Am priceput că întregul trebuia musai să respecte un anume concept, pe cît de schizoid pe atît de ofertant (paralela cu cărţile de doi lei vs. optica percepţiei în funcţie de autor - de altminteri, prima proiecţie s-a petrecut, la Cannes '07, sub titulatura "un film de Herve Picard"), dar mă îndoiesc că rezultatul trebuia să fie un film de duzină.