Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Bash. O trilogie contemporană

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bash - O apocalipsă autoindusă


ianuarie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Doamnei Magdalena Boiangiu


Teatrul ACT şi Compania Teatrul fără Frontiere - Bash. O trilogie contemporană, de Neil LaBute, traducerea Vlad Massaci şi Mihaela Sîrbu, adaptarea scenică Cristian Juncu, scenografia Andu Dumitrescu, regia Vlad Massaci. Cu: Mihai Călin, Vlad Zamfirescu, Ioana Flora, Mihaela Sîrbu

Se spune că există animale care, din motive necunoscute, aleg periodic să se sinucidă, ucigîndu-şi şi puii şi punînd astfel în pericol supravieţuirea speciei. De ce-o fac? Ce le poate face să-şi învingă instinctul de autoconservare? Simt ele, pe căi omeneşte inaccesibile, că anul viitor nu vor mai avea cu ce-şi creşte puii, o fac de teama secetei, a iernii grele, a înmulţirii prădătorilor, a defrişărilor?

E foarte mult din acest impuls al refuzului speciei în personajele celor trei texte ale lui Neil LaBute din Bash. Latterday Plays, montate la Teatrul ACT de Vlad Masssaci şi compania Teatrul fără Frontiere. Versiunea românească a subtitlului, O trilogie contemporană, cu trimiterea sa la lumea tragediilor greceşti (lăsînd-o la o parte pe cea la Trilogia antică a lui Andrei Şerban), e cît se poate de subtilă, însă substratul speculativ al originalului rămîne intraductibil. Latterday Plays nu sînt doar piese cu mormoni (credincioşi ai Bisericii Sfinţilor Ultimelor Zile), ele sînt, mai ales, poveşti ale unei apocalipse autoinduse în care, inconştient, dar poate nu chiar, fiinţele umane îşi refuză perpetuarea speciei.

Dintr-un motiv sau altul, Massaci a preferat să nu dea titlurile celor două monologuri şi-un (fals) dialog, poate şi pentru că duc la o lectură orientată a spectatorului (două sînt aluzii la mituri clasice faimoase): primul, cel care-l aduce pe scenă pe Mihai Călin în cel mai bun rol al lui din ultimii ani, se numeşte Iphigenia in orem, duetul Vlad Zamfirescu-Ioana Flora, O haită de sfinţi, poartă o ironie... mormonă, iar bucata Mihaelei Sîrbu, cea mai puternică emoţional (fiindcă Mihaela Sîrbu e o foarte bună actriţă care joacă prea rar) are titlul Medea Redux. N-o să spun acum că redefinirea miturilor culturii occidentale e tentaţia irezistibilă a postmodernismului - nu cred că Bash e un text postmodernist; aş spune mai curînd că citirea monologurilor în cheia oferită de titlurile lor e un drum din multele posibile (unul din cele care sfîrşesc prin a se închide), cam ca uşile din Alice în Ţara Minunilor. Pe de altă parte, ca amănunt anecdotic, dintre eroinele feminine ale tragediilor greceşti, cea care pare să fi rezistat vremii nu e buna Antigona, ci barbara Medeea, ucigaşa-de-prunci (tot Medea Redux se numeşte un alt monolog dedicat ei, al lui Heiner Müller, şi nu e singurul caz) - s-ar putea să spună ceva despre eternul omenesc. Cred mult mai mult într-o interpretare aparent laterală a Trilogiei contemporane de la ACT - ca disecţie a necunoscutei forţe ce-l îndeamnă pe omul zilelor noastre să pîrjolească totul în jurul lui, pînă la a distruge ceea ce ar fi trebuit să vină după.

Funcţionarul lui Mihai Călin vorbeşte; a adus în camera lui de hotel un străin pe care speră, nici măcar în secret, să-l îmbete ca să uite ce-a auzit. Îi povesteşte într-adevăr lucruri oribile, dar cît de singur trebuie să fie cineva ca să fugă la sute de kilometri de casă pentru a-i vorbi unui necunoscut? De fapt, nevoia de a-şi împărtăşi păcatul, la ani după consumarea lui, e ultimul reflex uman al acestui bărbat: crede şi el în ficţiunea cuvîntului care ispăşeşte, în materializarea prin mărturisire a unei iertări de care simte vag că are nevoie. Discursul lui e alunecos, e o călătorie sinuoasă (ca inelele unui şarpe pe cale să ucidă, ar trebui să-l vedeţi pe Mihai Călin cum îşi încleştează degetele vorbind), cu zeci de false uşi, prin memoria unui om meschin, a cărui viaţă se concentrează asupra singurului ei moment memorabil: odată, de mult, şi-a sacrificat fiica de 5 luni. Şi-a sacrificat-o degeaba.

Există nişte studii asupra autismului care, constatînd incidenţa mai mare a sindromului Asperger la băieţi, spun că, în mod pervers, această concentrare exclusivă pe gîndirea matematică, logică, şi incapacitatea de a relaţiona social ar fi forma absolută a adaptării minţii masculine: e, într-un fel, o supravieţuire a sinelui prin refuzul celorlalţi. Alegerea pe care-o face măruntul funcţionar mormon, făţarnic, misogin e una - cumva - autistă: invocînd soarta, supravieţuieşte în ciuda tuturor. Iar faptul că victima sa era fată (singura sa fiică), iar copilul care vine să-i ia locul e un băiat nu e tocmai întîmplător: trebuie să fie cineva care să poată lua, cînd va veni timpul, aceeaşi decizie de viaţă şi de moarte. Cineva destul de puternic să poată supravieţui, el singur.

John (Vlad Zamfirescu) cel din O haită de sfinţi ar putea fi chiar fiul funcţionarului de mai-nainte (are numele dat de acesta ultimului născut); totuşi, tatăl lui e predicator mormon şi trăieşte în alt oraş. John şi Sue (Ioana Flora) merg la un chef (bash) şi-şi fac de cap o noapte în New York; victima - întotdeauna există una - e un homosexual din Central Park. Heterosexual cu opinii tranşante, John se lasă totuşi sărutat de poponarul acela; de ce? Şi mai ales, de ce-i oferă ca verighetă de logodnă lui Sue tocmai inelul luat de la mîna homosexualului? Spre deosebire de bărbatul din primul monolog, John şi Sue sînt încă bine strînşi în corsetul convenţiilor de conduită în care par să creadă. Dar sînt tineri la fel cum Bonnie şi Clyde erau, şi nici lor specia nu le va supravieţui: John e homosexual reprimat, iar Sue... Sue se excită la vederea sîngelui, fie şi numai o picătură din el.

În Medea Redux, Mihaela Sîrbu face o declaraţie la poliţie; e mamă, are 28 de ani şi un păcat pe care l-a pus la cale în ultimii 14. Povestea ei are şi ea o mie de fire, care-ntr-un tîrziu se strîng într-unul, singurul care contează; şi spre deosebire de cei dinainte, ea ştie. E deja dincolo de bine şi de rău, pentru că la rîndu-i e o victimă; s-ar putea ca acea crimă să nu fie a ei, ci a bărbatului. O crimă pedepsită cu o alta, care-i distruge pe toţi cei implicaţi. De fapt, odată cu ea, cercul e perfect: nu e o chestiune de sex, ci o perversitate genetică ce ne-mpinge spre autoextincţie, nu ca indivizi (căci ne iubim prea mult), ca specie. Tentaţia de a locui un pămînt pîrjolit.

În sine, Mihaela Sîrbu e un tablou de care nu-ţi poţi lua ochii: e o femeie care n-a apucat să facă prea multă şcoală, dar visează la animale marine. Cînd tace, ai putea să juri că nu va mai deschide gura, cînd vorbeşte, pare că-şi descoperă gîndurile şi cuvintele în acelaşi timp. A făcut din muzica lui Billie Holliday o armă a morţii propriului sînge. Aşa arată un monstru, o barbară? Culmea, aşa arată un om şi nimic mai mult.

Lumea din Bash e una fascinată de autodistrugere, drapată în faldurile bogate ale ipocriziei morale şi modelată de filmele consumismului american (fie ele şi Kramer vs. Kramer). O lume care se încarnează incredibil pe scenă - şi aici stă pariul (subtil-pervers) al unui regizor rafinat - Vlad Massaci: o scenografie minimală, un ecleraj discret (amîndouă excelent executate de Andu Dumitrescu) şi patru actori care nu se mişcă de pe scaun, dar reuşesc să te facă să priveşti imaginea dezgolită a ororii umane în tot ce are ea mai electrizant. Un peisaj al cadavrelor vii cum rar poţi vedea.

 




 Toate articolele despre Bash. O trilogie contemporană


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Născuţi asasini - Bash, Oana Stoica


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer