Criza creditelor imobiliare din Statele Unite. Criza suburbiilor franceze, de fapt una a mobilităţii sociale. Criza conversiei profesionale în Estul european postcomunist. Puncte fierbinţi ale vieţii contemporane, teatre de război social cărora le cad victime (nici măcar colaterale) oameni simpli, candidaţii ideali ai clasei mijlocii şaizeciste. La începutul anilor '50, Arthur Miller are, în Moartea unui comis voiajor, intuiţia dispariţiei unei lumi şi a naşterii alteia, postindustrialismul nostru cel de toate zilele: Eşti ceea ce vinzi, aude Willy Loman, bătrînul care şi-a petrecut existenţa bătînd din uşă-n uşă, schimbînd maşină după maşină ca să-şi plătească ratele la casă şi pentru ca fiii lui să poată trăi fără griji visul american. (Moartea... e drama "realist-psihologică" a acestui comis voiajor ajuns la capătul puterilor şi în pragul concedierii, înainte să achite ultima rată de la casă, cu o soţie iubitoare şi răbdătoare, un fiu fustangiu şi superficial şi altul "care ar fi putut să fie orice", dar e un nimeni cu întîrziate aere adolescentine; Willy Loman a ajuns "să valoreze mai mult mort decît viu", datorită asigurării de viaţă, şi se "antrenează" pentru sinucidere cu iluzia că familia ar obţine astfel banii cu care s-o ia de la capăt.)
Am văzut nu de mult, pe un canal de filme, o peliculă despre ultimul comis voiajor dintr-o măruntă comunitate americană: era o istorie despre supravieţuire, căci comis voiajorul avusese o boală în copilărie care-l lăsase cu o semipareză, pentru locuitorii orăşelului era un freak, un tembel handicapat - cum să-ţi laşi copiii să vadă aşa ceva? Ca-n orice family movie american inspirat dintr-un caz real, comis voiajorul nostru izbuteşte să înfrîngă toate prejudecăţile şi-şi face mai departe meseria pe care o adoră; mai mult chiar, graţie unui articol de ziar cu aer publicitar pentru firma unde lucrează, i se permite, în mod excepţional, să-şi continue munca, deşi compania a renunţat de mult, definitiv, la comis voiajorat... E o imagine idilică a aceleiaşi situaţii prin care trece personajul principal din piesa lui Miller - schimbarea valorilor - începînd cu piaţa muncii - care iau omul pe nepregătite, îl lasă fără certitudini, punîndu-le în loc angoasa zilei de mîine, îl handicapează, îl aruncă în stradă, îl ucide. Privit cu ochii tinerilor revoluţionari sociali de la jumătatea secolului, Willy Loman e departe de a fi o figură pozitivă: îşi tiranizează soţia, pune asupra copiilor presiunea reuşitei profesionale, nu-i ascultă şi nu pare să-i înţeleagă, la fel cum nu înţelege "progresul" din domeniul lui profesional şi nu se poate adapta lui; se duce la patron şi-i oferă drept argument împotriva concedierii sentimentalisme gen "eu ţi-am pus numele ăsta" şi "aminteşte-ţi de tatăl tău". În esenţă, par a spune multe dintre montările Morţii unui comis voiajor, Willy Loman e un papagal. Oare?
Felix Alexa nu e un specialist al actualizărilor aşa cum sînt ele înţelese pe scena românească: fetele pe care fiul lui Willy, Happy-cel-care-nu-se-uită-decît-după-fuste-şi-aşteaptă-să-moară-şefu' ca să avanseze, le agaţă în bar nu sînt curve moldovence, patronul lui Loman, Howard, nu e un bişniţar autohton, şi nici noile tehnologii nu-şi fac de cap în montarea de la Bulandra (deşi dau semne c-ar putea, în debutul spectacolului - proiecţia nu întru totul în logica lucrurilor a unei reclame la brînza Philadelphia, cu un racord, e adevărat, în dialogul dintre doamna Loman şi Willy despre avantajele brînzeturilor elveţiene faţă de cele americane). Ce ştie cel mai bine să facă, regizoral, Felix Alexa începe cu alegerea distribuţiei şi continuă cu eliminarea balastului datat din Moartea unui comis voiajor, pînă la distilarea textului într-un discurs la fel de valabil astăzi precum era la 1949, în care centrul de greutate cade pe tensiunea jocului unor actori unici, organici, carnali pînă la ultima fibră, şi pe condiţia, atît de omenească, a spaimei existenţiale care-i animă. În clipa în care intră în scenă, mai degrabă atîrnat de valiză decît cărînd-o, cu spinarea frîntă şi trupul prăbuşit, Victor Rebengiuc e Willy Loman, cu amestecul lui de umilinţă, neputinţă şi impulsuri autoritariste, topite în privirea calmă a Lindei Loman, care e Mariana Mihuţ, imagine vie a compasiunii, iubirii şi solidarităţii de cuplu, fără să judece şi fără să spere (nu la ambiţiile de mărire şi succes ale soţului şi fiului, ci doar la o bătrîneţe liniştită, în sfîrşit, în casa lor); în sală, inima se strînge şi lacrimile se adună în colţul ochilor cînd Linda le explică fiilor ei tragedia şi deruta tatălui lor. În Loman-tatăl, Victor Rebengiuc e omul care nu (mai) înţelege şi nu (mai) poate, care a făcut toată viaţa ceea ce a crezut că trebuie să facă şi nu poate accepta că, deşi nimic din ce-a făcut n-a fost greşit, şi-a pariat întreaga existenţă pe un cal şchiop. În Biff, fiul rătăcitor care preferă să fugă din faţa oricărei provocări ca să nu dea ochii cu eşecul şi propriile-i limite, Şerban Pavlu nu e un revoltat, e doar un tînăr lipsit de busolă, băiatul mamei care crede că poartă în desagă bastonul de mareşal şi, de fapt, n-are decît un băţ de alergat cîinii, iar singura cotarlă la-ndemînă e propriul tată. În Happy (nume de alint predestinat unei eterne fericiri), Marius Chivu joacă superficialitatea atent întreţinută, fuga de conflicte şi confruntări directe, supravieţuirea într-o linişte interioară la adăpost de realitate şi asumarea ei. Şi, în realitate, ce-l mînă pe Willy la sinucidere, realitatea (ratării lui) sau iluziile (viitorului copiilor)?
Moartea unui comis voiajor nu e un spectacol despre consumerism, la fel cum nici piesa nu e. E un spectacol despre angoasa statutului şi a viitorului incert, a lui "cine sînt eu" şi "ce-or să creadă ceilalţi"; în Krum, piesa israelianului Hanoch Levin, mama îi spune într-un moment de disperare protagonistului (citatul e aproximativ): "N-o să pleci niciodată din oraşul ăsta; o să te însori cu o fată ca toate celelalte, o să faci un copil, o să-ţi iei o casă pe credit, o să te duci în fiecare zi la serviciu ca să-ţi plăteşti ipoteca, o să-ţi ipotechezi iar casa ca să-ţi trimiţi copilul la şcoală, o să-ţi iei încă un serviciu ca s-o poţi plăti şi la urmă o să mori". Iar la înmormîntare n-o să vină nimeni... Aşa arată lumea în care trăim, o zbatere de o viaţă pentru ca dinaintea sicriului nostru să nu fie doar familia.
Orice spectacol care-i aduce împreună, pe scenă, pe Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ e un eveniment teatral. Nu dintr-o prejudecată, nu dintr-un reflex al respectului pentru valoarea recunoscută, ci pentru că, pe scenă, ei sînt, nu joacă, trăirea emoţională a autenticităţii lor teatrale atinge intensitatea vieţii, în tot ce are ea mai uman, mai aproape de fiecare spectator. Cu ei, de nici un giumbuşluc scenic nu mai e nevoie pentru ca teatrul să fie al zilei de azi...