Dacă teatrul este arta căreia i s-a prezis cel mai des că va sfârşi în uitare şi deriziune pe măsură ce interesul potenţialilor spectatori va fi cucerit de forme de entertainment mult mai agresive, el este, totodată, şi arta care a dezamăgit cel mai tare, din acest punct de vedere. Teatrul, iată, există şi, în ciuda unor sincope trecătoare, prosperă. Explicaţia misterului e dată, probabil, de ceva foarte simplu: emoţia singulară şi de neînlocuit pe care le-o produce oamenilor participarea în timp real la victoriile sau înfrângerile altor oameni.
Asta, pentru că suntem animale sociale, care nu pot asista impasibile la bucuria ori la durerea cuiva - cel puţin când acestea sunt fictive... Astfel stând lucrurile, e neîndoielnic că teatrul va continua să trăiască atâta vreme cât va atinge sufletul privitorilor, constatare pe care şi-o vor însuşi, poate, şi unii aspiranţi "revoluţionari" la statutul de creator, definit, în ochii lor, prin capacitatea de a produce sofisticării inaccesibile "maselor". O dovadă de netăgăduit oferă cel mai recent spectacol al Teatrului "Bulandra": Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, în regia lui Felix Alexa.
Felix Alexa este un artist cu CV insolit. Fiu al unui regizor de teatru şi film foarte activ în anii 1970-80 şi foarte elogiat pentru vigoarea expresivă şi... expresionistă a stilului său - Alexa Visarion -, Felix a părut să hotărască, încă dinainte să-şi înceapă efectiv cariera, că el nu va fi niciodată un fils à papa; altfel spus, că nu va profita de (re)numele moştenit, că va sta pe propriile-i picioare şi, mai ales, că nu va călca pe urmele stilistice ale tatălui. Nu a fost o hotărâre aducătoare de avantaje: dincolo de faptul că, o bună bucată de vreme, nu a putut evita comparaţiile cu "înaintaşul", s-a văzut etichetat de unii "formatori de opinie" ca regizor neinteresant şi "bătrânicios". Pentru că Felix Alexa este, în teatru, un adept şi un practicant al realismului; pentru că îşi alege, de regulă, texte solid structurate, cu "poveste" şi cu personaje; pentru că realizează, îndeobşte, mizanscene bine articulate, simple şi clare, în care "se văd" limpede actorii şi în care nu se văd, dimpotrivă, giumbuşlucuri regizorale calificate de minţile netede drept profunzimi de concepţie. A avut, desigur, şi el accidente de parcurs estetic, dar, la puţin peste 40 de ani, poate fi "diagnosticat" ca un artist remarcabil de constant, a cărui tehnică s-a ameliorat de la un spectacol la altul şi a cărui sensibilitate, tot mai rafinată în timp, descoperă aproape fără greş tonul just al textului şi "lungimea de undă" a spectatorului. Piesa lui Miller i s-a potrivit perfect.
Moartea unui comis voiajor (1949), probabil cea mai celebră scriere a lui Arthur Miller (1915-2005), a devenit un fel de emblemă nu numai pentru creaţia autorului, ci şi pentru cultura americană a secolului XX, povestea micului comerciant/amploaiat care îşi pierde, o dată cu slujba, respectul celor din jur, afecţiunea fiilor şi, în cele din urmă, viaţa slujind drept revers moral(izator) al faimosului "vis" de bunăstare şi speranţă garantat de Constituţia S.U.A. Piesa a cunoscut însă o primire excepţională în toată lumea şi datorită partiturilor interpretative generoase, rolul "titular" Willy Loman, în special, fiind, pentru orice actor, un reper "de carieră" extrem de râvnit. Ceea ce nu înseamnă că orice actor îl poate juca.
La "Bulandra" există însă un actor care îl poate juca. De fapt, acest actor poate juca orice rol. Este, la ora actuală, un actor unic în România, pentru că unui talent uriaş i se adaugă o disciplină profesională pe cât de desăvârşită, pe atât de rar întâlnită şi o experienţă scenică fructificată la maximum. Numele acestui actor este Victor Rebengiuc. Celor care ar putea socoti că frazele dinainte sunt excesiv de entuziaste le recomand să privească atent, chiar la începutul spectacolului, intrarea lui Rebengiuc în scenă - în semiîntuneric, o siluetă purtând două geamantane: înclinarea capului, curbarea umerilor, călcătura actorului rezumă, în zece secunde, nu doar un personaj, ci o întreagă biografie. Soarta unui om. Asistăm apoi, pe parcursul a două ore, la ceea ce s-ar putea numi o inegalabilă lecţie de actorie dacă nu ar fi, pur şi simplu, artă; artă pură şi simplă. Lui Victor Rebengiuc îi stă alături, în rolul Linda (soţia lui Loman), Mariana Mihuţ - şi "ciocnirea" acestor veritabile forţe ale naturii produce momente de acută tensiune dramatică. Temperament (şi talent) vulcanic, sub "carapacea" de ironie placidă, Mariana Mihuţ creează un personaj şi un destin cu miraculoasă uşurinţă (aparentă), echilibrând, prin căldura dezminţită de tonul acid, într-un contrast de admirabilă subtilitate, duritatea confruntărilor. A-i vedea pe scenă pe aceşti doi extraordinari actori este un privilegiu, o desfătare şi o răsplată pentru alte (multe...) seri teatrale ratate.
Stimulaţi, fără îndoială, de prezenţa lor, colegii de distribuţie izbutesc, la rândul lor, performanţe. Cea mai pregnantă îi aparţine lui Şerban Pavlu (Biff, fiul cel mare) - şi e minunat că acest foarte bun actor, de o discreţie neobişnuită şi de o la fel de neobişnuită seriozitate, şi-a găsit rolul în care îşi poate demonstra din plin înzestrarea; monologul său final este revelator. În Happy (fiul mai mic), Marius Chivu arată că "tânăra speranţă" care era nu demult ar avea toate îndreptăţirile să se confirme; muncind mai mult (inclusiv la corectarea neplăcutei pronunţii dâmboviţene: "oraşiul", "domnişioara"), tânărul actor va reuşi, cu siguranţă, să obţină mai mult decât amuzamentul suporterilor din sală. Într-un rol episodic (Femeia ivită cândva în calea lui Willy), Dana Dogaru, o altă excelentă actriţă, îşi marchează net prezenţa; este precis şi stăpân pe nuanţe Claudiu Stănescu, într-un rol ingrat (Ben, fratele invocat al lui Willy); Dan Aştilean (Howard) şi Valentin Popescu (Stanley) fac, din scurtele lor apariţii, momente necesare; sunt utile intervenţiile foarte tinerelor Sabina Posea şi Alexandra Murăruş (sau Amelia Ursu? nici programul, nici afişul nu au precizat).
Spectacol, la suprafaţă, exclusiv "de actori", Moartea unui comis voiajor, la "Bulandra", ascunde, în tulburarea pe care ţi-o provoacă (şi a cărei tensiune încremeneşte, literalmente, sala) mai multă regie decât majoritatea acrobaţiilor ce aglomerează, astăzi, scena românească. Dar, fireşte, când e vorba despre teatru adevărat, nu dozajele de acest fel contează.