Îmi place sau nu-mi place să mă găsesc aşezat într-o sală de teatru; îmi place sau nu-mi place ca sala care mă acceptă ca spectator să fie imensă sau de tip underground; îmi place sau nu-mi place personalitatea unui actor care apare în faţa mea pe scenă; îmi place sau nu pot asimila spectacolele de regie; îmi place clasicul în defavoarea experimentului şi al actualului. "Îmi place" - sintagmă atât de simplă, care acoperă goluri şi lacune în exprimarea faţă de ceea ce îţi încântă ţie preferinţele estetice; şi totuşi, "îmi place" sau reversul, "nu-mi place", se conjugă cu o anumită stare emoţională, cu o gâdilare a ceea ce se pliază sau nu peste deschiderea simţurilor şi aşteptărilor tale.
A fi fals a devenit o naturaleţe. Cu atâta naturaleţe le falsificăm pe toate din noi, cu atâta "sinceritate" ne creăm avataruri, încât uităm ce este firesc. Ajungem să teatralizăm excesiv: avem gesturi teatrale, avem mimici teatrale, avem până şi simţuri, iubiri şi uri teatrale - contrafăcute, prefabricate.
La început a fost opţiunea pentru teatralizare. A urmat apoi reteatralizarea. Era nevoie de ea pentru apariţia deteatralizării. E greu să încerci să deteatralizezi o artă care atâtea milenii şi-a câştigat un loc în istorie tocmai datorită teatralităţii ei. Nu şi imposibil. Drept urmare, optez în favoarea deteatralizării. Optez în favoarea eliminării oricărei urme de neîntemeiere...şi toate astea mai ales în teatru. Am încercat să cunosc teatrul din mai multe puncte de vedere; am aplicat modalitatea sa de cunoaştere istorică; am făcut apel la memoria culturală; procesul construcţiei unui spectacol îmi naşte întrebări; nu-mi îngădui să demontez un spectacol doar de dragul de a găsi cheia procesului de reprezentare; atunci când devin spectator într-o sală de teatru aştept să simt, aştept energii, aştept împliniri mai mult sau mai puţin estetice. Uzitând sintagma "îmi place", afirm că-mi place să fie distrusă bariera (vizibilă sau nu) dintre eu - cel ce receptează spectacolul şi ei - cei ce-mi comunică.
Cronica unui specatacol - Tango
Dadaismul, futurismul, suprarealismul, expresionismul, teatrul absurdului, înseamnă avangardă sau modernism extrem - căutare în afara graniţelor şi limitelor universal valabile, acceptate. Secolul XX i-a fost suportul propice pentru a se naşte şi a se materializa. Secolului XX i-a fost imperios necesară avangarda. Unele curente s-au stins pe atât de repede pe cât au apărut; altele şi-au găsit o continuitate şi o dezvoltare naturală, firească. În 1965 este pusă în scenă pentru prima dată piesa lui Slavomir Mrozek, Tango. Martin Esslin îl include pe Mrozek, alături de Adamov, Albee, Beckett, Vian, Ionescu, Pinter, Frisch, în ceea ce el numeşte teatrul absurdului, etichetă de care dramaturgul polonez a încearcat să se dezbrace întotdeauna. Un lucru e cert - includerea sa în cartea lui Esslin i-a adus popularitate şi recunoaşterea ca dramaturg, precum şi propulsare.
Tango e probabil piesa cea mai cunoscută a lui Mrozek. Faptul că a fost inclusă în această categorie e posibil să o fi dus într-o anumită zonă a numeroaselor posibilităţi de reprezentabilitate scenică. Tango e povestea despre nou în faţa trecutului. Tango e povestea valorilor distruse ale trecutului şi care nu pot fi readuse în prim-plan prin forţă. Tango e povestea noii generaţii în conflict cu cea veche care a îngropat ţări în războaie, ocupaţii şi totalitarisme. Tango nu e povestea stalinismului şi a mentalităţii sale - întrucât piesa lui Mrozek transcede această idee.
Spectacolul Universităţii de Artă Teatrală Tîrgu-Mureş, în regia lui Vadas László, se înscrie în acea serie de reprezentaţii posibile ale piesei lui Mrozek în care teatralitatea, excesul, caricaturizarea şi aglomerarea se constituie într-un suport pentru accentuarea conflictului, pentru accentuarea golurilor şi a imposibilităţii de a transmite un mesaj de la un individ la altul. Scara şi direcţia în care aceasta (scara) a fost aşezată este plauzibilă, ba chiar poate direcţia care "mi-ar plăcea" să fie căutată atunci când se pune în scenă Tango-ul lui Mrozek. Regizorul, Vadas László, a ales, cu atenţie - aş putea spune, dintre studenţii UAT-ului, şapte pentru a-i conduce şi a-i aşeza în spaţiul scenic în aşa fel încât să se plieze peste propria sa construcţie a poveştii Tango-ului.
)
Teatralitatea amintită se răsfrânge şi în construcţia personajelor, în mijloacele de expresie pe care le folosesc studenţii-actori. Acest tip de teatralitate poate fi acceptat în măsura în care acoperă întreg parcursul existenţei scenice a personajului, însă nu şi în momentul în care descoperim sincope. Relaţiile dintre personaje au fost atent căutate şi desenate de către regizor, vizibilitatea sau lipsa lor de vizualizare, rămânând la latitudinea şi posibilităţile fiecărui student-actor în parte.
Mihai Pintilei (anul IV) este Arthur, tânărul scârbit de acţiunile părinţilor şi care încearcă să readucă la viaţă valorile negate de cei care fac parte din prezentul său (Mihai Pintilei păstrează pe tot timpul reprezentaţiei linia de personaj pentru care a optat regizorul, reuşind să-şi construiască personajul în mod unitar, însă, lipsa de "rodaj" scenic îşi spune cuvântul). Stanca Jabeniţan (anul IV) e Eleonora, femeia care-şi înşeală soţul cu tânărul Edek, e parte a celor pentru care nihilismul devine un fel de-a fi şi acţiona în viaţă (Stanca Jabeniţan construieşte un personaj care îşi păstrează aceeaşi linie pe tot timpul reprezentaţiei, folosind acele mijloace de expresie artistică care i se potrivesc ca şi actriţă, reintegrându-le şi adaptându-le Eleonorei).
Cătălin Mîndru (anul IV) este Stomil, tatăl lui Arthur şi soţul Eleonorei, e cel pentru care experimentele avangardiste sunt necesare asemeni oxigenului (în linia personajului pe care îl interpretează Cătălin Mîndru găsim aceeaşi teatralitate voită, însă aceasta nu este susţinută până la capăt, aici fiind poate cel mai evidente sincopele de care vorbeam puţin mai sus). Oana Porav-Hodade (anul IV) este Eugenia, bunica obligată de Arthur să şadă veşnic pe catafalcul defunctului ei soţ (Oana Porav-Hodade îşi compune personajul în linia aceleiaşi teatralităţi, fiind actriţa care are cele mai puţine relaţii directe cu celelalte personaje ale spectacolului, însă reuşeşte să transpună relaţia de la nivel uman la cea de la nivel material, comunicarea sa cu elementele scenice care îi sunt atât de necesare personajului fiind susţinută, apreciată). Paul Socol (anul III) este Eugenio, unchiul care "luptă", până când roata se întoarce împotriva sa, împreună cu Arthur pentru reinstaurarea valorilor trecutului (Paul Socol este poate singurul dintre studenţii-actori a cărui personaj nu stă sub semnul teatralităţii, construcţia sa fiind una care adoptă firescul şi naturalul - plăcute, construite atent, susţinute până la capăt, reuşind să se desprindă din lumea în care a fost integrat).
Tiberiu Vasiniuc (anul III) este Edek, amantul Eleonorei, este cel care întrezăreşte peste tot oportunitatea şi nu-i dă drumul, ajungând să-i domine, la final, pe cei pentru care nu prezenta un posibil pericol (rolul interpretat de Tiberiu Vasiniuc iese şi el din tiparele teatralităţii, îl însoţeşte un "trebuie" al naturalului şi firescului, însă acestea nu reuşesc să se concretizeze transformându-se în tonalităţi ridicate şi amplificate nemotivat ale vocii; la aceasta adăugându-se şi limita de expresie scenică). Diana Şuteu (anul IV) este Ala, verişoara lui Arthur şi cea care, căsătorindu-se cu acesta, în cadrul unei ceremonii de "modă veche", l-ar ajuta pe tânăr să impună din nou valorosul vechi (Diana Şuteu creează un personaj în mod forţat, limita şi poate lipsa mijloacelor de expresie fiind extrem de vizibilă).
Tango e o piesă ale cărei cuvinte se cer auzite pe scenă. Textul, dacă nu e comunicat la adevărata lui valoare pe scenă, îşi pierde valoarea, dar mai ales importanţa. Din încercarea de a impune spectacolului un ritm, a rezultat o "fugă pe text", dar, mai ales, o lipsă impregnată la nivelul spectatorului de a recepta şi asimila vorbele de pe scenă. Ca şi ansamblu, spectacolul reuşete să construiască o lume a duelurilor şi a conflictului la nivel mental, moral şi axiologic.
Tango este cel de-al treilea spectacol al studenţilor de an IV ai Universităţii Teatrale din Târgu-Mureş, o generaţie de studenţi-actori care a avut şansa să aducă în faţa publicului trei spectacole diferite ca gen (Fantomele Madridului de Calderon de la Barca, Azilul de noapte de A. P. Cehov şi Tango de Slavomir Mrozek), să lucreze cu trei regizori în trei direcţii diferite, dar mai ales să ia contact cu genuri diferite ale dramaturgiei, transpuse în trei modalităţi distincte de reprezentabilitate scenică. Rămâne de aflat măsura în care au avut capacitatea şi dorinţa de a profita, de a asimila, dar mai ales de a experimenta arta pentru care au optat cu patru ani în urmă.
Tango
Autor: Slavomir Mrozek
Regia: Vadas László
Cu: Mihai Pintilei, Stanca Jabeniţan, Cătălin Mîndru, Oana Porav-Hodade, Paul Socol, Tiberiu Vasiniuc, Diana Şuteu
Locul: Teatrul Studio al Universităţii de Artă Teatrală Tîrgu-Mureş
Data premierei: 4 mai 2008, ora 19.00
www.uat.ro