We call upon the author (to explain), deopotrivă testament postmodern avant la lettre, (auto)satiră cu alură de recenzie şi deconstrucţie a cărei ironie bate înspre batjocură, încheie cumva trilogia jelaniilor biblic/agresiv/interminabile începută cu The Mercy Seat (openingul "berlinezului" Tender Prey, 1988) şi continuată cu The Curse of Millhaven (magnum opus-ul "baladelor criminale" din 1996).
We call upon the author (to explain) constituie, literalmente, miezul acestui nou album marca Bad Seeds (piesa 6 din 11) şi confirmă definitiv şi dintr-o lovitură direcţia, stilul, approach-ul şi anvergura "noului" Nick Cave, un Nick Cave mai în formă şi mai sigur pe el ca niciodată de compania domnilor Mick Harvey, Warren Ellis, Martin Casey, Jim Sclavunos şi Conway Savage.
We call upon the author (to explain) vine să explice (sic!) şi pop-faux-pas-ul Nocturama (2001), şi dublul experiment Abattoir Blues / The Lyre of Orpheus (2004), şi dezmăţul vulgar/jubilator/cathartic Grinderman (2006) şi soundtrack-urile funebre The Proposition (2005) şi The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007) şi, cumva, chiar şi plecarea lui Blixa Bargeld. Acum, că am trecut peste lecţia de istorie şi am setat contextul, unde dracu' (Doamne iartă-mă!) încadrăm Dig!!! Lazarus Dig!!!, în categoria "capodoperă instant"?
Ei bine, nu, adică nu încă: beţia te cuprinde tiptil şi pe (re-sic!) nesimţite - şi-aici intervine, divin & decisiv, geniul Cave; albumul se joacă pervers cu sentimentele şi aşteptările fanului necondiţionat, care ba are senzaţia c-a murit şi The Doors îi cîntă prohodul, ba c-a-nviat şi Bob Dylan himself îi povesteşte ce şi cum... Probabil că nimeni n-ar mai avea tupeul să amestece basul (Moonland) cu pianul electric (Today's Lesson) şi cu vioara stridentă (Jesus of the Moon) şi să susţină agresiv minunea voit distorsionată cu versuri ("Jesus only loves a man who bruises - but darling we can clearly see, it's all life & fire & lunacy... & excuses & excuses & excuses") a căror aciditate autoreferenţială e egalată doar de absurdul religios de care alţii fug ca ştim noi cine de tămîie, şi în acelaşi timp să-şi sfideze (cum altfel?) suveran fanul necondiţionat, întorcîndu-i suav fundul, în timp ce el, fanul, se întreabă terifiat, amuzat şi bizar de încîntat unde a dispărut Nick Cave cel tragic, cel lugubru, cel damnat, şi cine e profetul exuberant care-l asediază cu ochii lucind a nebunie atent controlată...
We call upon the author to explain!