Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Avocat de la terreur, L'

Trebuia să fie inventat - L'avocat de la terreur


Cinemagia, mai 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La scurt timp după Revoluţie, c-un prilej, afirma C.T.P.-ul că singurul om pe care l-a urât vreodată cu adevărat a fost Ceauşescu. Sincer să fiu, ca om nu l-am urât niciodată - îmi dădeam seama că era complet dezaxat, şi că-n delirul lui iresponsabil el chiar îşi iubea ţara, şi credea că violând-o legată pe masa de tortură îi dăruieşte extazul suprem. Evident, uram ceea ce făcea şi reprezenta Ceauşescu, iar euforia din Decembrie a anesteziat orice conştientizare a semnificaţiilor asasinatului comandat de clica Iliescu-Stănculescu-Măgureaunu-ş.a. Abia în lunile următoare am început cu toţii să înţelegem adevărata dimensiune a acelei farse judiciare - începând cu Gică Popa, judele-marionetă care şi-a tras, la propriu, un glonţ în cap.

Dar una dintre vedetele showului a fost notoriul avocat Lucescu, "apărătorul" a cărui pledoarie era efectiv un rechizitoriu mai furibund (şi isteric) decât al acuzării, după modelul atâtor alte procese-spectacol anterioare, de toate coloraturile politice: Les Grandes Purges 1937-38, Nürnberg 1945-46, Obsedantul Deceniu '50... Toate aceste farse politice deghizate în proceduri juridice aveau în comun anumite trăsături definitorii: erau înscenate de factori ai unor puteri discutabile (regimuri dictatoriale, învingători militari, etc.), pornite să-şi consolideze autoritatea, să-şi rotunjească propaganda, să-şi aroge competenţe morale absolute - practic, să construiască şi să-şi impună propriile lor certitudini (cel puţin relative, dacă nu de-a dreptul false). De regulă, în asemenea specii, avocaţii sunt în cel mai bun caz nişte actori cinici care joacă indiferent comedia "apărării", iar în cel mai rău (descurajant de des!), nişte acuzatori mai sangvinari ca înşişi procurorii.

Din fericire, mai există şi avocaţi de factura lui Jacques Vergès, una dintre principalele lor meniri fiind aceea de a zgâlţâi pseudo-certitudinile de acest gen, testându-le rezistenţa - şi, de multe ori, demolându-le cel puţin în plan moral, dacă instituţional rareori au această putere. Se reţine afirmaţia lui din finalul filmului: "Diferenţa dintre un medic şi un avocat este aceea că avocatul poate refuza un client. Dar, dacă-l acceptă, e dator să se lupte pentru el până-n pânzele albe - cu ghearele şi cu dinţii."

E cât se poate de semnificativ parcursul paralel al personajului - în plan atât politic, cât şi personal: de la extrema stângă la extrema dreaptă, via Djabila Bouhired şi Magdalena Kopp; avocat atât al lui Klaus Barbie cât şi, parţial, al lui Slobodan Miloşevici. În ultimă instanţă, trecerea timpului l-a confirmat pe Vergès ca pe un factor de echilibru - evident, scandalos pentru foarte mulţi; s-a ajuns până şi la punerea lui sub urmărire penală pentru aşa-zise complicităţi criminale cu clienţii (în speţă, reţeaua lui Carlos "Şacalul"), ca să nu mai vorbim de ameninţările şi chiar tentativele de asasinat.

Tentaţia de a glosa pe marginea implicaţiilor politico-istorice este intensă, aşa că mă opresc aici, revenind la subiectul analizei cinematografice. Din cele de mai sus ne putem forma o imagine despre complexitatea şi sinuozităţile subiectului care, urmărind evoluţia lui Vergès în ultima jumătate de secol, se constituie într-un fascinant slalom prin istoria paralelă a lumii contemporane - culisele terorismului de toate facturile, ale spionajului, conspiraţiilor, mistificărilor şi multor alte domenii mai mult sau mai puţin "clasificate". Sub acest aspect, Barbet Schroeder satisface integral exigenţa definitorie a ceea ce înseamnă documentar: scoate la lumină, cu o claritate orbitoare şi o rigoare fascinantă, o realitate esenţială a lumii noastre, poate niciodată atât de necruţător devoalată. Ne informează la modul superlativ.

Comparaţia cu Război pe calea undelor, al lui Alexandru Solomon e inevitabilă - şi onorantă pentru ambele filme. Folosesc, cu precizie şi profesionalism, aceeaşi formulă, iar rezultatele obţinute sunt apropiate. Se remarcă, însă, anumite diferenţe decisive la nivelul liniei de pornire: Război pe calea undelor se referea la o polaritate clară între un regim opresiv de extremă stângă şi mişcarea de rezistenţă radiofonică, pe când L'avocat de la terreur, prin forţa împrejurărilor, sfârşeşte în a se plasa la mijlocul unei structuri circulare. Ca atare, imparţialitatea lui Barbet Schroeder e mult mai uşor de atins decât obiectivitatea lui Alecu Solomon, pentru care riscul părtinirii fusese implicit, sporind cu atât mai mult echidistanţa demersului său cinematografic. Pe aceleaşi coordonate, se remarcă şi un contra-balans în favoarea lui Schroeder, rămas în neutralitate până la sfârşit, spre deosebire de documentaristul român care (cu deplină legitimitate, desigur), încheie prin a-şi exprima deschis propria poziţie (tulburătoarea secvenţă finală cu foştii terorişti de stat ajunşi parlamentari, însoţită de genericul sonor al Europei Libere). Dacă stăm să ne gândim bine, însă, fiecare atitudine este adecvată filmului şi autorului său, prin însăşi natura subiectelor abordate, aşa cum am descris-o mai sus: axială la Solomon, circulară la Schroeder.

În acelaşi spirit, L'avocat de la terreur are o structură complet aparte. Aparent, filmul e construit liniar, ba chiar retezat: începe direct şi se termină la fel de brusc, fără introduceri nici de conţinut, şi nici stilistice (nu degeaba, abia după genericul final e adăugată o ultimă replică a lui Vergès, constituită - pe cale selectivă - şi în concluzie). Constă dintr-o laborioasă succesiune de interviuri, tăiate şi montate conform logicii secvenţelor - în măsura în care putem vorbi despre asemenea unităţi dramaturgice în contextul unei asemenea compoziţii. Printre fragmentele de interviu se insinuează, desigur, imagini document, atunci când s-au păstrat - ori reconstituiri adecvate, dar preexistente (ca în cazul cadrelor din Bătălia pentru Alger, 1966, de Gillo Pontecorvo, care nu numai că ilustrează meticulos misiunile Djabilelor, dar îl şi prezintă pe liderul rezistenţei algeriene, celebrul Yacef Saadi, jucând în film as himself) - fotocopii după documente, etc. Domină, însă, interviurile: cuvântul rostit, memoria individuală vie, nuanţele şi expresiile umane - toate acestea constituindu-se într-un mozaic dens, rememorativ într-o primă instanţă şi, indirect, cu efecte meditative. Forţa filmului constă tocmai în consistenţa universului său uman, în intimitatea şi francheţea cu care ne pune faţă-n faţă cu înşişi protagoniştii evenimentelor relatate şi apropiaţii lor. La fel ca Alecu Solomon, Barbet Schroeder are atât un fler intuitiv unic, cât şi o inteligenţă extrem de acută, în a specula imagistic personajul uman - se reţin în special portrete ca al caricaturistului militant Siné, al Magdalenei Kopp, al lui Yacef Saadi (cincizeci de ani şi mai bine mai târziu!), sau al lui Hans-Joachim Klein, fostul terorist reformat. Însuşi Carlos "Şacalul", după modelul din Război pe calea undelor, este intervievat prin telefon, din Clairvaux, iar răspunsurile sale joviale, suprapuse peste fotografii la diverse vârste, întregesc portretul contradictoriului luptător care colaborase atât de pretineşte cu Ceauşescu şi Pleşiţă.

Galeria tuturor acestor personaje reale este filmată de operatorii Caroline Champetier şi Jean-Loc Perréard cu ştiinţa de a le specula discret ambianţele reale (locuinţe, birouri sau chiar panorame urbane), integrând elementele de atmosferă proprii fiecăruia în unitatea stilistică sobră, în tonalităţi grave, dar deloc insipide şi trenante, a întregului film. Aceeaşi eficienţă se distinge şi din partea editoarei Nelly Quettier, care evită tentaţia artificiilor de montaj, cu ritmicităţi forţate sau alăturări de atracţii, reuşind totuşi să imprime, pe sub corectitudinea expozitivă, un dinamism subtil care susţine tensiunea filmului pe tot parcursul celor două ore şi un sfert de proiecţie - inclusiv cu ajutorul accentelor neliniştitor-dramatice ale muzicii originale compuse de Jorge Arriagada.

I s-a reproşat lipsa unei atitudini clare - ceea ce pune tocmai punctul pe i-ul central al filmului. Oamenii sunt ahtiaţi după parti-pris-uri - mai mult, dependenţi de ele, chiar - şi li se pare de neconceput ca abordarea cinematografică a unui personaj ca Vergès să fie altfel decât partizană. Însă principalul merit de ansamblu al filmului, dincolo de valoarea lui pur informativă, constă tocmai în conturarea fermă a unei perspective detaşate, favorabilă judecării la rece, sine ira et studio, a lumii contemporane. Pentru un fost deportat ai cărui părinţi au murit de dizenterie la Auschwitz, printre cele aproape cinci sute de mii de victime (dintre care aproape jumătate erau evrei) ale genocidului nazist, poate părea legitim să recurgă la teologeme istorice ca Holocaustul, gazarea şi milioanele de evrei exterminaţi, pentru ca Germania să construiască gratis toată infrastructura noului stat Israel, ca "daune de război" - la fel cum, pentru noi, cei care am simţit pe pielea noastră binefacerile comunismului, pare un adevărat sacrilegiu să aflăm că cifrele masacrelor din Campucia au fost mult umflate - până ne amintim că şi noi am transformat cei şaptezeci şi unu de morţi ai Timişoarei (şi alte câteva zeci, de la Bucureşti), în "şaizeci de mii de victime", ca să-i închidem lui Ceauşescu gura cu gloanţe. Abia din acest unghi putem aprecia just cea mai semnificativă secvenţă din L'avocat de la terreur: turul de forţă al lui Vergès în procesul Barbie, pe care vajnica justiţie franceză, imparţială, apolitică şi, nu-i aşa, separată de celelalte puteri în stat, se pregătea să-l transforme într-o circotecă zornăitoare cum alta nu-i - până când unicul avocat al apărării, faţă-n faţă cu întregul taraf al acuzării, a spulberat aroganţa moralizatoare a instanţei relevând tocmai tehnicile gestapoviste, de represiune, tortură şi genocid, folosite de autorităţile coloniale franceze în Algeria în anii de după 1945 (adică tocmai în timp ce, la Nürnberg, anchetatorii yankei bine instruiţi de ruşi zdrobeau cu bocancii testiculele a peste două sute şaptezeci de inculpaţi, ca să-i ajute să-şi înveţe mai bine partiturile - iar în Orientul Mijlociu, după 1947, începeau campaniile de deposedare, dislocare, reprimare şi exterminare a palestinienilor).

Astfel încât lecţia filmului rămâne radicală şi penetrantă: cel mai condamnabil criminal, în momentul în care ajunge în faţa justiţiei, devine un inculpat supus unor legi obiective, cu drepturile lui - şi numai respectarea cu sfinţenie a acestora poate conferi oricărei instanţe dreptul moral şi juridic de a-l judeca. Câtă vreme vom cântări cu balanţe măsluite Katynul şi Adreatinele, Vorkuta şi Buchenwaldul, ocuparea Basarabiei şi deportările în Transnistria, sau Deir Yassin-ul şi Kfar Etzion-ul, câtă vreme vom răspunde la 9/11 şi 3/11 cu Abu Ghraib, Guantanamo şi proceduri de rendition, n-avem chiar nici un temei să ne considerăm o civilizaţie mai cu moţ, ci doar una mai cu morţi - adică, mai bine înarmată.

Dar cum nesocotirea acestui precept elementar continuă să fie îngrijorător de răspândită, cel mai prudent ar fi să renunţăm la orice ipocrizii şi să recunoaştem că sau nu există deloc terorism, ci numai armate opozante diferite, ca structură, doctrină, strategie şi tactică, sau ambele nu sunt decât forme ale terorismului - de stat versus de gherilă. Aşa cum răspundea Klaus Barbie la coborârea din avion, după ce fusese oferit plocon francezilor de către bolivieni: "Dacă Germania câştiga războiul, altcuiva i-aţi fi pus întrebări acum." Ponderarea acestor excese se revendică tocmai de la oamenii de tipul lui Jacques Vergès - care, dacă nu exista, ar fi trebuit să fie inventat.

7-8 mai, 2008
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Avocat de la terreur, L'


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Un monstru veritabil şi fascinant - L'avocat de la terreur, Andrei Creţulescu
 Filme de (re)văzut: Crimele din tribunal - L'avocat de la terreur, Alex. Leo Şerban
 J'accuse! - L'avocat de la terreur, Codruţa Creţulescu
 A sonda răul - L'avocat de la terreur, Andrei Gorzo
 De partea Răului - L'avocat de la terreur, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Avocat de la terreur, L'


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer