Într-un Hollywood care a ajuns să semene mai curînd cu o fabrică de jucării scumpe şi proaste decît cu una de filme, cîţiva regizori, scenarişti şi actori uniţi într-o gaşcă rămîn fideli ideii că Hollywood-ul are o responsabilitate educativă, că e dator să trateze (în termenii entertainment-ului, dar fără concesii nedemne) despre problemele serioase ale lumii de azi. Un amic de-al meu îi numeşte "partidul bolşevic de la Hollywood", dar sînt, pur şi simplu, "showmen-i cu conştiinţă" în tradiţia umanist-liberală a lui Sidney Lumet şi a lui John Frankenheimer.
George Clooney e faţa cea mai publică a acestui grup din care mai fac parte, printre alţii, Matt Damon, regizorul Steven Soderbergh şi scenariştii convertiţi la regie Stephen Gaghan şi Tony Gilroy. În ultimii ani, Clooney a regizat (cu Soderbergh ca producător executiv) Good Night, and Good Luck - un omagiu (cu evidente trimiteri critice la actualitate) adus jurnalistului de televiziune care în anii '50 a denunţat vînătoarea de comunişti a senatorului McCarthy; a jucat (împreună cu Damon şi în regia lui Gaghan) în Syriana (pe care l-a şi produs împreună cu Soderbergh) - un mozaic ambiţios despre globalizare, lăcomie şi terorism; şi a fost iarăşi producător executiv (tot împreună cu Soderbergh) la Michael Clayton (regizat de Gilroy), în care a jucat şi rolul titular - un avocat care descoperă matrapazlîcurile unei companii de produse agrochimice. Clooney şi gaşca alternează aceste proiecte "de conştiinţă" cu frivolităţi de calitate superioară ca seria Ocean's (Clooney şi Damon pe afiş, Soderbergh regizor) sau seria Bourne (Damon pe afiş, Gilroy scenarist), menite să le întreţină popularitatea şi influenţa în industrie. E o strategie bună. E greu să ai ceva împotriva lor - şi în special împotriva lui Clooney: e cu siguranţă unul dintre cei mai onorabili oameni de la Hollywood. Dar, ca fan al lui, trebuie să mărturisesc că sînt din ce în ce mai dezamăgit. Filmele lui "serioase" nu sînt foarte pasionante ca filme - nu sînt filme care să te facă să redescoperi cinema-ul sau viaţa; rămîn în limitele expozeului jurnalistic de calitate superioară (excepţia e Syriana, al cărui expozeu cu privire la mecanismele globalizării e totodată şi un mare pariu dramaturgic) şi, în artă, forma asta de seriozitate e un pic cam ternă. Iar în frivolitate pară să devină din ce în ce mai leneş.
Noul său film ca regizor-actor, Leatherheads, e plasat în era Prohibiţiei şi evocă o comedie sofisticată în stil clasic. Spun "evocă" pentru că n-are destulă energie ca să fie una; stă tolănit pe ecran, visînd că e o comedie sofisticată. Acţiunea se desfăşoară în lumea fotbalului american, care pe-atunci abia începea să se profesionalizeze, şi Clooney e proprietarul, antrenorul şi căpitanul unei echipe de fotbal care nu deţine nici măcar o minge de rezervă, pentru eventualitatea în care vreuna dintre vacile de pe teren ar fura originala. Ca să rămînă în ligă, echipa are nevoie de un jucător cu adevărat dotat - şi-l găseşte în persoana unui tînăr (John Krasinski) care a făcut minuni atît pe terenul de fotbal al colegiului său, cît şi pe frontul francez al primului război mondial. Pe urmele tînărului este şi o ziaristă cu pielea tăbăcită şi replica promptă (Renée Zellweger), care îl suspectează de impostură. Ziarista cu pielea tăbăcită şi replica promptă e un personaj clasic de comedie sofisticată (reprezentat cel mai bine de Rosalind Russell în His Girl Friday - capodopera din 1941 a lui Howard Hawks) şi una dintre primele ciocniri dintre ea şi Clooney are loc într-un vagon de dormit - o arenă clasică a bătăliilor între sexe (folosită cel mai bine tot de Hawks, în Twentieth Century din 1934, şi de Preston Sturges în The Palm Beach Story din 1942). Numai că între Zellweger şi Clooney nu sare nici o scînteie: ea pare rătăcită şi nemotivată, el dispare în mulţumirea lui de sine ca un motan sătul în moliciunea propriei blăni. Şi filmul e la fel: zace ca o pleaşcă pe ecran cînd ar trebui să gonească, toarce cînd ar trebui să zbîrnîie, se răsfaţă pe lîngă public cînd ar trebui să muncească pentru el - atunci cînd Clooney şi tînărul se bat pentru Zellweger şi-şi spun unul altuia unde să nu se lovească, sînt amîndoi atît de convinşi că sînt adorabili încît îţi vine să-i omori.
Nu e un film adevărat: pînă şi secvenţa în care Clooney şi Zellweger, surprinşi de poliţie într-un local care vinde alcool, scapă deghizîndu-se ei înşişi în poliţişti, e mai curînd o reverenţă distrată în faţa unei tradiţii comice, decît un efort real de a contribui la tradiţia aceea. Există ceva condescendent în indolenţa acestui film (ca şi-n a seriei Ocean's): se presupune că marele public ar trebui să fie fericit pentru simplul fapt că George Clooney a luat o pauză de la filmele lui "serioase" ca să se joace puţin cu el.