Am mai spus-o, o vom mai spune: frumosul George Clooney e unul dintre puţinii indivizi interesanţi care îşi fac veacul pe la Hollywood. Şi, pe lîngă multiplele talente deja dovedite - vezi cele două remarcabile filme semnate ca regizor & producător, Confessions of a Dangerous Mind şi splendidul Good Night, and Good Luck. (la care a fost şi scenarist) -, este, în caz că mai există cineva care n-a observat, posesorul unui incredibil şarm de modă veche ce nu i-ar crea probleme în compania star-urilor (care îşi meritau numele) Hollywood-ului clasic. Astfel, proiectul unei comedii screwball în vîna vîrfurilor genului din anii '40, deşi plasată în anii '20, deci înaintea Marii Crize, părea să îi vină mînuşă.
Leatherheads, al treilea film al regizorului Clooney, un individ cam la fel de talentat, discret şi fermecător ca actorul omonim, e făcut cu urme de nostalgie şi evidentă dragoste pentru şi cunoaştere a spumoaselor comedii romantice ale perioadei amintite. Şi, cu Clooney şi respectiv Renée Zellweger ca protagonişti înamoraţi în ciuda lor înşile şi a antipatiei iniţiale, filmul sfîrîie ocazional şi dialogurile fac, din cînd în cînd, plici. Exemple? "Deci vrei să joci murdar?" "Poate mai tîrziu, sunt cam obosit acum" sună una dintre primele interacţiuni dintre talentatul antreprenor Dodge (Clooney), antrenor al unei echipe de fotbal pe vremea cînd asta nu era o activitate nici onorabilă, nici bănoasă şi ambiţioasa jurnalistă isteaţă (Zellweger) pornită să scormonească adevărul nu tocmai glamoros din spatele poveştii de eroism în război a noii vedete a echipei. Care este junele Carter, John Krasinski (văzut prin Jarhead şi Dreamgirls, devenit vedetă cu serialul The Office), proaspăt adus dintr-o echipă de colegiu. Şi care, în tradiţia screwball deja amintită, devine temporar rivalul lui Dodge pentru inima domnişoarei cu picioare interminabile, zîmbet şmecher şi un întreg tipic arsenal al seducţiei feminine în dotare. Pînă la ciocniri ambetate de tipul "Da, am sărutat-o. Pe gură. De două ori. Şi mi-a plăcut. Mult.", urmate de bătăi bărbăteşti, dar manierate în mijloc de noapte. Leatherheads devine astfel, dincolo de episoadele de pe stadioane ce contrastează cu efecte hilare priceperea şi specializarea din jocurile de colegiu şi haosul care domnea în acele vremuri în zona zis "profesionistă", o poveste de amor cu twist-uri, piedici şi multe poante, amestec de distracţie stilată şi omagiu nostalgic adus de Clooney unei ere în care legea o făceau oameni ca Preston Sturges, Howard Hawks sau Frank Capra. Ceea ce, într-o epocă a produselor formatate şi majoritar debile e mare lucru.
E drept, filmul nu atinge nici o clipă perfecţiunea modelelor asumate, trenează pe alocuri, pare adesea mai preocupat de propriul look&cool decît de structurarea convingătoare a intrigii şi a încurcăturilor aferente. Plus că uneori nu ştie exact încotro vrea să se ducă, dar ajutat din plin de atenţia minuţioasă a regizorului Clooney pentru detaliile de epocă (de la decoruri şi costume la dialoguri), şarmul actorului Clooney, chimia dintre protagonişti şi muzica swingy-săltăreaţă a lui Randy Newman, e o arătare suficient de neobişnuită şi ispititoare prin multiplexurile momentului. Şi, parcă pentru a susţine încă o dată ideea multi-talentelor regizorului, împarte cu precedentele sale realizări preocuparea pentru îmbinarea dintre manipularea şi etica jurnalistică pe de o parte şi, respectiv, cultura celebrităţii, pe de alta. Ceea ce, iarăşi, nu e tocmai de ici de colo.