Domnişoară, nu rîde. E grav! *) - L'avocat de la terreur

Unul dintre prietenii din tinereţe ai lui Jacques Vergès a fost Pol Pot. Dintre cei pe care i-a apărat merită amintiţi Tarek Aziz, vicepreşedintele Irakului sub domnia lui Saddam, Omar Bongo, dictator în Gabon, Blaise Campaoré, dictator în Burkina Faso, Idriss Deby, dictator în Ciad, Denis Sassou N'Guesso, dictator în Congo, Gnassingbé Eyadéma, dictator în Togo, Slobodan Milosevic, dictator în Iugoslavia, diverşi militanţi islamici algerieni sau un criminal în serie poreclit "Şarpele". L-a apărat pe Klaus Barbie, cel care condusese operaţiunile Gestapo din centrul Franţei, în vremea ocupaţiei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Lui îi sînt atribuite 4.000 de victime, supranumele său, "Măcelarul din Lyon", trăgîndu-i-se din iscusinţa de a tortura. L-a consiliat pentru o scurtă perioadă şi pe Carlos "Şacalul", care i-a fost şi rival în amor, pierderea Magdalenei Kropp în favoarea celebrului terorist fiind singurul caz pe care avocatul francez nu l-a rezolvat în favoarea sa.

Pentru un tip cu un asemenea palmares e greu de crezut că a acceptat să se portretizeze într-un film - L'avocat de la terreur, în regia lui Barbet Schroeder. Înconjurat de atîtea figuri sinistre ar putea fi lesne catalogat ca unul de-al lor, iar ocuparea poziţiei centrale într-un film cu un astfel de titlu îl poate pune pe Vergès într-o poziţie delicată în mintea spectatorilor.

Ca demers artistic, L'avocat de la terreur este apropiat de un proiect din 1974 al lui Schroeder, unde dictatorului ugandez Idi Amin Dada îşi juca propriul rol (Idi Amin Dada: Autoportret). Povestea e relatată chiar de făuritorii ei, cu rare intervenţii ale unor jurnalişti care oferă punţi de legătură între faptele pe care le înşiră actorii principali din istorie. Intervenţia regizorală este una tehnică, de a aranja povestea spusă de fiecare persoană în aşa fel încît prezentarea să fie cronologică; dincolo de asta, nu avem nicio opinie terţă, de la istorici, sociologi sau psihologi, care să explice sau să interpreteze cumva, să pună într-o altă lumină cele ce se petrec pe ecran. Neimplicarea regizorului pentru sau împotriva cazului Vergès asigură cadrul în care personalitatea avocatului să se manifeste deplin. Pe ecran totul pare un basm, o aventură cu Zmei-Feţi-Frumoşi (într-o identitate profundă) şi cu Ilene Cosînzene, în care merită să fii actor real.

Vergès va participa în al Doilea Război Mondial la rezistenţa anti-nazistă franceză, fiind la curent cu practicile prin care germanii se impuneau în teritoriile ocupate. Această experienţă îi va folosi de-a lungul carierei sale juridice. Vergès a făcut celebră o practică de apărare, numită "prin ruptură". Din punct de vedere logic, ea presupune constant schimbarea sistemului de referinţă în dialog, pînă cînd un punct de vedere iniţial (al acuzării, în speţă) devine imposibil de susţinut. De exemplu, cînd apăra militanţii pentru independenţa Algeriei, Vergès îşi construia cazul plecînd de la conflict: pentru el, din punct de vedere juridic, două naţiuni erau în conflict, cea franceză şi cea algeriană. Francezii interveniseră militar în Algeria şi practicau acelaşi stil de tortură locală precum naziştii în anii '40 în Franţa. Ceea ce francezii considerau a fi terorişti (persoane care plasau bombe în cafenelele franceze din Alger), în pledoaria lui Vergès erau soldaţi angajaţi în apărarea naţiunii algeriene (rezistenţă anti-franceză), soldaţi care afirmau dorinţa de independenţă a naţiunii lor. Acelaşi tip de raţionament l-a aplicat apoi în favoarea palestinienilor, în conflictul acestora cu Israelul.

Din caracterizarea pe care şi-o întocmeşte treptat, Vergès este Eroul francez din vremea Războiului, care se îndrăgosteşte de cauzele nobile ale popoarelor asuprite şi devine un aprig luptător anti-colonialist. Care va intui rolul jucat de mediatizare în apărarea oricărei cauze - şi va folosi această intuiţie în salvarea celei în care proiectează suma tuturor cauzelor nobile în care crede, Djamila Bouhired (simbol al luptei algeriene de eliberare). Pentru a se putea căsători cu ea, Vergès va renunţa la propria religie şi la natura sa gurmandă. Dar va reveni ca apărător al celor umiliţi şi singuri în diverse cauze politice, după un misterios periplu de 8 ani, în care a fost găzduit fie de Pol Pot, vechiul său prieten din studenţie, fie de militanţii palestinieni pentru eliberare, fie a fost agent secret al Franţei, în relaţie cu terorismul mondial...

În spatele acestei caracterizări apare un tip, Vergès, care iubeşte manipularea, puterea pe care aceasta o dă şi, dincoace de ele, se iubeşte pe sine, ca stăpîn al acestei tehnici. La fiecare final de frază Vergès mustăceşte mulţumit de realizările sale din trecut şi de felul în care tocmai le-a exprimat. Apogeul portretului pe care şi-l ridică e atins în episodul referitor la procesul lui Klaus Barbie. În condamnarea acestuia erau angajaţi patruzeci de jurişti; în apărarea lui unul singur, Vergès; aşadar, fiecare jurist al acuzării ar face cît a patruzecea parte din el, concluzionează Vergès.

Imaginea pe care şi-o creionează Vergès este aceea a unui idealist romantic; în spatele ei e vizibil un sofist adevărat. În apropierea lui Vergès, documentarul lui Schroeder devine un studiu de caracter, pe coordonatele determinării, mîndriei şi manipulării; urmărind relaţiile lui Vergès cu lumea pe care a apărat-o ca avocat, filmul prezintă începuturile terorismului contemporan. Oricare dintre aceste laturi v-ar interesa, nu rataţi acest film!


Notă: *) Replică pe care judecătorul i-o dă Djamilei Bouhired; Djamila primise rîzînd citirea sentinţei sale - condamnare la moarte.