"Ştii cum merge treaba - suspecţii de săptămîna asta, victimele de săptămîna viitoare", îi spune un coleg la fel de uzat şi crud anti-eroului impermeabil şi căzut al acestui thriller sumbru, acid şi virulent plasat în mijlocul unei divizii speciale a poliţiei din LA. Kurt Wimmer, pe care mediocra distopie Equilibrium l-a făcut cult pentru unii, statut ce ar trebui bine temperat de stupidul action SF cu Milla Jovovich bătîndu-se aiurea (Ultraviolet), a dat o mînă de ajutor la scrierea poveştii, ca şi necunoscutul Jamie Moss. Iar regizorul e David Ayer, scenaristul altei istorii cu poliţişti ultra-duri şi pentru care legea e doar o vorbă în vînt, uşor aranjabilă cu ceva hîrţogăraie prelucrată ori dosită, Training Day.
Dar dacă e un om care să domine Street Kings, stilistic şi tematic deopotrivă, acela este regele auto-proclamat (şi nu fără temei) al istoriilor poliţiste pe care americanilor le place să le numească hardboiled - James Ellroy. Iar dacă aţi văzut măcar L.A. Confidential sau mai recentul şi parţial ratatul The Black Dahlia, ar trebui să vă consideraţi avertizaţi. Căci Stăpînii străzilor se/te plimbă prin aceeaşi (sub)lume putrescentă, coruptă pînă în străfunduri şi debordînd de testosteron prin toţi porii, chit că aici setting-ul nu mai e postbelic, ci aproximativ contemporan. Iar Ayer investeşte povestea cu aceeaşi energie smintită, chit că nu tocmai rezistentă la o analiză mai atent/aplicată, pe care le dovedise deja în amintitul Training Day şi în debutul său regizoral, Harsh Times.
Şi nici că se putea găsi o încarnare mai potrivită pentru protagonistul macho, alcoolic şi confuz o dată ce niscaiva găuri într-o anchetă îi trezesc la viaţă conştiinţa de mult toropită decît Keanu Reeves. Metodologia acestui cîine de pază şi atac pe care filmul ţi-l introduce sec şi la obiect, aranjînd metodic şi eficient o scenă a crimei fără să pună prea multe întrebări, anesteziat la orice eventuale implicaţii morale ale acţiunilor sale, e simplă - orice metodă e bună pentru binele secţiei. Pe scurt, avem aşadar de-a face cu multă - şi bogat ilustrată - vărsare de sînge, în numele legii, dar şi în scopuri complet paralel-colaterale. Şi prin toată demenţa, extrem de alert articulată, frenetic montată şi asezonată cu o sumbră partitură electronică şi ceva muzici de ghetou, se mişcă eroul nostru, ba însoţit de diverşi parteneri - ce nu întîrzie să cadă pe traseu -, ba solo, încercînd să lămurească iţele unei afaceri departamentale cu ramificaţii ce par să îl depăşească serios. Iar Reeves, pe care nimeni nu s-ar gîndi vreodată să-l numească actor în toată puterea cuvîntului, e un liant al naibii de eficient în haosul general - faţa lui impenetrabilă, ce se plimbă între o totală lipsă de expresie, ochi uşor mijiţi, ceva nedumeriri şi o încrîncenare teribilă, dar nici o clipă dînd pe-afară de inteligenţă şi mişcările lui economice şi competente funcţionează ca un soi de magnet pentru spectator. Plus că intelectul nespectaculos pe care îl sugerează e convingător, împiedicîndu-te, cel puţin pe moment, să îţi pui tot soiul de întrebări legate de logică şi chestii evidente pentru tine care lui par să-i scape complet.
În rest, rolurile secundare sînt solide, mai ales cele umplute de diverşi actori de culoare (mai mulţi veniţi din zona hip-hop, în fapt), oscarizatul Forest Whitaker îşi face, în chip de comandant alunecos, obişnuitul număr şarmant-flamboaiant-isteric, Hugh Laurie pe post de ofiţer de la Afaceri Interne adulmecînd şi vînînd mormanul de nereguli pare aterizat direct din serialul care l-a impus în America - House, M.D., cu tot cinismul şi brutalitatea de acolo, dar fără baston. Cum am spus de la început că povestea asta poartă apăsat marca lui Ellroy, e clar că avem de-a face cu o baie de sînge, venalitate şi mizerie umană, iar finalul nu aduce vreo izbăvire ori rezolvare. Cum ar veni, un film cu siguranţă nu pentru toate gusturile, dar suficient de adrenalinizat şi forţos cît să nu plictisească ori agaseze.