Lansat pe ecrane pe 14 martie 2008 şi realizat cu un buget de 85 de milioane de dolari, Horton / Horton Hears a Who! a obţinut pînă astăzi încasări de 140.575.295 $ în SUA şi de 244.275.973 $ în toată lumea. Vorbim despre un lungmetraj de animaţie considerat un fenomen, care concurează deja cu iubitul şi oscarizatul Ratatouille în inimile spectatorilor. Ce are, însă, atît de special această poveste a unui elefant care aude întîmplător un S.O.S. venit de pe... un fir de praf şi se transformă pe loc în apărătorul înfocat al minusculei lumi care locuieşte acolo?
Ce îi trebuie, astăzi, unei istorii de gen ca să facă senzaţie, după ce incredibilii (geniali, de altfel) şi şoriceii bucătari ai lui Brad Bird, căpcăunii verzi, peştii încăpăţînaţi, mamuţii solitari, tigrii nonconformişti şi veveriţele păguboase par să fi spus totul în materie de animaţie contemporană şi de încasări supersonice? Probabil că exact ce are acest proaspăt Horton (din păcate, titlul românesc, redus la numele eroului creat de unul dintre cei mai celebri şi prolifici autori americani de cărţi pentru copii - Dr. Seuss, născut în 1904 şi creatorul, printre altele, al unor poveşti precum The Cat in the Hat şi How the Grinch Stole Christmas! - nu e îndeajuns de sugestiv pentru publicul de la noi). E vorba despre un amestec savant dozat de suspans autentic, învăţăminte nobile, teme "la zi" şi perfecţiune a desenului în sine, culorilor şi efectelor speciale. Toate sînt întrecute însă de ştiinţa de a povesti, care nu se lasă niciodată dominată de celelalte ingrediente fermecătoare ale filmului. Deşi subtextul său abundă în idei generoase şi fierbinţi, de la salvarea ecosistemului la toleranţă, de la pericolul obtuzităţii generatoare de dictatură la ştiinţa şi arta de-a ne asculta cu adevărat, nu doar de a ne auzi semenii (de orice mărime, culoare şi... formă ar fi ei, ni se aminteşte aici permanent), de la relaţiile dintre părinţi şi copii, dar şi dintre aleşi şi alegători, Horton nu se transformă nici o clipă într-un discurs politic, ci păstrează linia candidă a lumii poveştilor.
La această extraordinară prospeţime narativă se adaugă "secretul" etern al animaţiilor memorabile: personajele. Tumbele inocentului Horton, bălăcelile lui, monologurile copilăreşti, hîrjoneala cu propriile urechi, dar mai ales faptul că nu pregetă să se pună în pericol în numele prieteniei, precum şi pitorescul miniprimarului din Whoville (reprezentantul patetic, dar irezistibil al unei lumi excentrice, colorate şi forfotitoare), plus o femelă-cangur malefică şi grandomană, secondată de un vultur nemilos cu alură de mafiot reprezintă atuurile unei poveşti cu o individualitate limpede şi cu o desfăşurare explozivă, interpretate de superprofesionişti. Şi pentru că vorbim de individualitate, povestea are încă multe atuuri subtile: relaţia dintre Horton şi locuitorii din Whoville se stabileşte fără ca ei să se vadă unii pe alţii, ci doar prin vocile eroilor (deseori perturbate de peripeţiile prin care trec), deci toţi au nevoie de o încredere totală, perfect similară cu cea a credinţei religioase. În plus, la nivel de concepţie, Whoville evocă briliant Lilliputul, cu toate absurdităţile, grandoarea ridicolă, demagogia şi ţîfnele, dar şi cu speranţa şi frumuseţea lui, dar şi Ţara Minunilor lui Alice, în care locuitorii de dimensiuni neverosimile, deloc conştienţi de micimea lor şi de orice aspect al relativităţii, emit sintagme precum: "Avem tot ce ne trebuie şi ne trebuie tot ce avem". Pe lîngă trimiterile duioase la literatura pentru copii, dar şi cele frisonante la totalitarism, fanatism şi intoleranţă, Horton are meritul superb de-a demonstra că fantezia nu a fost ucisă de era digitală, cum se clamează azi tot mai abrupt şi frecvent, şi că măcar una dintre ecuaţiile esenţiale ale omenirii are şansa de a nu rămîne nerezolvată...
Horton / Horton Hears a Who!
Producţie SUA, 2008
Regia: Jimmy Hayward, Steve Martino
Voci: Jim Carrey, Steve Carell, Carol Burnett, Will Arnett, Seth Rogen, Dan Fogler, Isla Fisher, Jonah Hill, Amy Poehler.