Pe jumătate erou - Hancock

Într-un prezent în care realitatea întrece deseori ficţiunea prin intensitate, spectaculos şi tragedie, cîteva nume grele de la Hollywood (printre care Akiva Goldsman, Michael Mann, James Lassiter sau Jonathan Mostow, alături de Will Smith, protagonistul acestui Hancock) s-au gîndit probabil că lumea s-a cam săturat de poveşti roz, în care supereroii cu superputeri salvează cu zîmbetul pe buze planeta de cele mai mari catastrofe. Aşa că s-au apucat să producă un film al cărui personaj principal ia în răspăr toţi nenumăraţii supereroi care s-au perindat mai devreme sau mai tîrziu pe ecrane, cu principiile, romantismul, loialitatea, eficienţa, politeţea şi manierismul lor. Iată-l, aşadar, pe Hancock, un tip care se trezeşte dotat cu puteri supraomeneşti după ce e rănit la cap încercînd să salveze pe cineva.

În prima parte a filmului poantele chiar funcţionează, pentru că acest non-erou mizantrop, care-i salvează pe unii, iar pe de altă parte distruge neglijent clădirile, trenurile, copacii şi cam tot ce-i mai stă în cale prin Los Angeles, acest Hancock care bea, stă singur şi refuză să-şi deschidă sufletul în faţa cuiva captivează şi intrigă. În scena cea mai reuşită a filmului (jaful unei bănci) sunt ironizate cu umor atît apariţiile tipice ale supereroilor - muzica sacadată, deplasarea cu viteze supersonice, costumul mulat, strigătele de uimire şi aplauzele mulţimii, cooperarea cu poliţiştii neajutoraţi -, cît şi corectitudinea politică. Ajuns la locul faptei, Hancock îi explică poliţistei rănite pe care trebuie să o salveze de sub tirul spărgătorilor că îi va încălca spaţiul personal şi că o va atinge, dar fără conotaţii sexuale etc, apoi îi retează şefului spărgătorilor pofta de negocieri paranoice, dovedindu-se deloc principial şi mustind de umor.

De pe la jumătate însă, de cînd intervin directorul de PR căruia Hancock îi salvează viaţa şi soţia lui, filmul se dezumflă ca un balon găurit. Odată ce i se cosmetizează imaginea, Hancock îşi pierde hazul şi schepsisul, dar nu pentru că producătorii ar fi vrut să ne arate ce clişeu obositor a devenit azi orice soluţie gen deus ex machina, ci pentru că bieţii zei ad-hoc (adică Hancock şi vechiul său aliat, o supereroină întruchipată de superfrumoasa Charlize Theron) au prea multe răsturnări dramatice de bifat. Pentru că, aşa cum explică însuşi producătorul Michael Mann: "Am dorit să realizăm un film care să evolueze de la comic, impertinent la sexy şi romantic şi apoi pînă la înduioşător sau chiar emoţionant".

Rezultatul este un talmeş-balmeş cu trimiteri mai mult sau mai puţin explicite la Frankenstein, Superman, ba chiar la Romeo şi Julieta, asezonat cu închisoare, eliberare pentru bună purtare, datorie, onoare de familist(ă), pledoarii pentru dreptul de-a iubi, trăi, îmbătrîni şi muri ca orice om, spitale, cuţite în spate şi un constant sentiment al singurătăţii, angoasant mai ceva ca dispariţia nemuririi. Dacă ar fi simplificat toată această mixtură cam seacă şi obositoare pînă la urmă, regizorul şi producătorii s-ar fi ales cu o poveste mult mai coerentă şi simpatică, în care toată lumea se descurcă foarte bine, iar Will Smith (care a fost degeaba acuzat că e antipatic în cronicile de afară, cînd e clar că nu urmărea ca toată chestia să semene cu Prinţul din Bel-Air) ar fi reuşit un personaj care să rămînă în memorie chiar prin datele lui de non-erou, aşa cum Travolta a fost cîndva îngerul Michael, care fuma, rîgîia şi vorbea colorat, iar Billy Bob Thornton a fost un Moş Crăciun care jefuia magazine.


Hancock
Producţie SUA, 2008
Regia: Peter Berg.
Cu: Will Smith, Charlize Theron, Jason Bateman, Jae Head, Eddie Marsan, David Mattey, Maetrix Fitten, Thomas Lennon.