Trupa s-a înfiinţat în Manchester, în 1982 cînd, studenţi fiind, Paul Gilbertson (chitară), Jim Glennie (bass), Gavan Whelan (tobe) şi vocalistul au hotărît că au un cuvînt de spus în muzică. Nu mult timp după asta, i-au atras atenţia lui Morrissey de la The Smiths, care i-a ajutat să se lanseze. Partea proastă e că în anii 80 au fost comparaţi prea mult cu The Smiths. Trupa a reuşit să iasă de sub mantia lui Morrissey, în cele din urmă. Au debutat cu albumul Stutter în 1986. Recunoaşterea a venit mai tîrziu, în 1991, cînd au dat lovitura cu piesa Sit down. Cele mai bune albume James au fost scoase în anii 90, dacă nu ţinem seama de formidabilul Pleased to meet you. Deşi a fost lansat în 2001, albumul are un sound specific deceniului anterior. Au cucerit colegiile americane, lucru ce n-a fost la îndemîna multor trupe britanice. Numai dacă ne gîndim că Oasis sunt nişte mari necunoscute acolo. Au colaborat cu Brian Eno, care i-a ajutat să-şi găsească drumul ca pe atîţia alţii (vezi U2, David Bowie etc).
Au mai avut avut parte de ceva hituri ca Getting away with it, Ring the bell, ce au făcut vîlvă mai degrabă în concerte şi festivaluri; în mediul studenţesc cu precădere, căci trebuie spus că muzica lor place în mod deosebit tinerilor studioşi şi delicaţi. E tocmai bună de ascultat în timpul sesiunilor, în căminele studenţeşti. Dar mai are o calitate: e capabilă să entuziasmeze masele. E foarte potrivită pentru concerte. Are anvergură, e catchy, iar mesajul versurilor e universalist; naşte în auditoriu sentimente curate şi nobile. James ştie să binedispună inteligent, ceea ce nu-i puţin lucru.
Membrii formaţiei sunt nişte oameni de treabă. Par să se ducă în fiecare duminică la biserică. De altfel, muzica lor e încărcată cu un soi de veselie britanică sănătoasă. Ne arată că plăcerea şi fericirea nu trebuie să apară neapărat prin contrast cu suferinţa, după cum ne-a învăţat Freud. Nu sunt ciudaţi, greoi ori elitişti. Sunt ordinary, fără a fi o trupă de proletari. Nu vor să-şi asume un statut de trupă underground. Departe de ei gîndul... Lor le place sa iasă la lumină, să zîmbească larg, să se joace şi să încînte publicul în plină zi. E o muzică pe care-o poţi asculta şi-n sculare şi-n culcare. Daca-i pus botul şi-ai făcut pocinogul de-a asculta un album, nu mai scapi cu una, cu două. Refrenele îţi rămîn în minte toată ziulica, iar noaptea adormi cu ele-n gînd, după cum zice poetul. Ce mai tura-vura, putem spune că James e o trupă şlăgăroasă. Nu, nu vreau să-i acuz. Dimpotrivă. Ei fac popular music de înaltă ţinută. Melodiile lor sunt uşoare, dar nu cheapy. Pun pariu că părinţii noştri i-ar asculta cu dragă inimă şi poate că astfel ne-ar privi cu ceva mai multă încredere pe noi, ăştia mai tineri.
La un moment dat, după albumul Pleased to meet you, băieţii s-au plictisit şi s-au despărţit. N-a durat mult pînă să le vină mintea la cap. Au scos un album excelent, Hey, Ma. Sună de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat între timp. Se pare că există o chimie specială între membrii trupei. Cîntă şi fac muzică în cel mai firesc mod cu putinţă, ca şi cum ar respira. Sunt la fel de vii şi melodioşi. Slavă Domnului că piaţa muzicală a răspuns cum se cuvine. Cîteva single-uri rulează deja la radiouri. Fireşte că nu pe toate, că doar vorbim de James. Doar pe alea care se adresează connaisseur-ilor. Piesele sunt pe cale să devină hituri în rîndurile publicului avizat. Prima dată a fost lansat single-ul White man.
Albumul Hey, Ma aduce mult cu Pleesed to meet you. Nu e la fel de bun, dar nici de aruncat nu este. Nici vorbă. E matur şi conţine cîteva piese remarcabile ca Waterfall, Oh my heart, Bubbles şi Hey, Ma. Celelalte track-uri nu impresionează. E suficient însă. Merită să ascultaţi albumul, mai ales că ne cam săturasem d`alde The Killers, Kaiser Chiefs ş.a.m.d., pe care, eu unul, nu i-am înghiţit niciodată. Cel mai devreme îi puteţi vedea pe 19 iulie 2008, la Festivalul Marés Vivas, Oporto, în Portugalia.
(James, Hey, Ma)
(James, Getting away with it)
(James, Say something)