Cu Big Stan, Rob Schneider face un pas mic spre regia de film, dar unul mare către/pentru el însuşi.
Schneider este actorul diminutiv, direct proporţional cu talentul, care a jucat în enşpe comedii tembele pe care le-aţi văzut şi le-aţi uitat instantaneu. Acum, Schneider a ajuns la concluzia că poate să regizeze şi un film - tot comedie, la fel de tembel(ă), dar care, într-un mod miraculos aproape, reuşeşte să binedispună cum nu au făcut-o celelalte...
Stan Numaiştiucum, aşadar, este un escroc mărunt, care s-a ridicat de jos şi a ajuns sus, pus în faţa perspectivei de a lăsa nevastă sexy, vilă şi Lamborghini pentru a petrece de la 3 la 5 ani la mititica. Cum avocatul cu perucă pe care-l angajase nu-l rezolvă, Stan se vede confruntat cu cea mai mare spaimă pe care un bărbat scund şi plăpînd o poate avea, odată intrat în puşcărie: 1. să fie bătut, şi 2. să fie violat. Pentru prima problemă, soluţia pare a fi David Carradine - (Kill) Bill din filmul omonim -, care coboară din Tarantino şi intră în Schneider ca o promoţie la sfert de preţ. Personajul lui Carradine, care fumează nonstop, îl iniţiază pe Stan în artele marţiale, dar şi într-un soi de filozofie dubioasă (parte "new age", parte nouvelle cuisine) care presupune să mănînci scorpioni vii la micul dejun. Pentru a doua, soluţia e tot soţia, plecînd de la principiul: dacă tot e să fie violat, măcar să fie - mai întîi - de ea. În patul conjugal. Cu un dildo.
Schneider nu cruţă spectatorului nimic din ce a făcut "gloria" filmelor sale anterioare, ba mai bagă şi de la el: cu siguranţă, acesta nu este un film pentru cei cu stomacul sensibil! Dar, odată ajuns la puşcărie, Stan este liber, în fine, să aplice ce a învăţat. Devine, din prima, liderul acelei comunităţi amestecate, instituind un cod moral pe care niciunul dintre recalcitranţi nu se gîndeşte să-l conteste - de frică să n-o ia pe coajă. Şi totul se termină cu bine, într-un final destul de savuros care dă fiecăruia ce merită.
Cu acest film "de autor", Rob Schneider se dezvăluie în ce are mai vulnerabil: este un masochist compulsiv, dublat de un avorton complexat, pentru care filmele în care joacă sînt forme de terapie. Big Stan este, deci, filmul lui; "marele" - pentru compensaţie, şi "Stan" - pentru că trebuia să poarte un nume. Şi nu putea să-i spună tot "Rob"...