Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Chip de foc

Chip de foc, un spectacol care înflăcărează


Ziua, februarie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Închideţi ochii şi-ncercaţi să vă amintiţi: ştiţi cum sfîrîie un chibrit în clipa cînd ia foc? Imaginaţi-vă acum acel mic sunet al fosforului frecat de fosfor amplificat de sute de ori, pînă cînd sfîrîitul se transformă într-un sfredel care pătrunde prin timpan în adîncuri, în stomacul, deja strîns de emoţie, al spectatorului lipit de scaunul lui tapiţat cu roşu din Sala Majestic a Odeonului bucureştean. Acest sfîrîit e sunetul-temă în montarea lui Felix Alexa cu Chipul de foc al lui Mayenburg: e arsura pe care n-o simţi încă, dar ştii că va durea, fiindcă ceva din tine, privitorul "ca la teatru" în aşteptarea catharsis-ului, va deveni cenuşă.

Rezumată în 30 de cuvinte, piesa de imens succes (încă de la premiera ei din 1997) a germanului Marius von Mayenburg ar suna ca o istorie macabră despre un caz rar de dezaxaţi psihic: un adolescent trece printr-o criză extremă de pubertate manifestată prin piromanie, îşi dă foc sieşi şi altora, are o relaţie incestuoasă cu sora sa, îşi omoară părinţii şi se sinucide. De altminteri, mai toate producţiile dramaturgice ale variantei europene a generaţiei "Spermă şi sînge" sună la fel de dur la un prim contact (de pildă, Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, de Lucas Barfuss, montată recent la Ploieşti de Radu Afrim). Nu situaţia limită - un asasin de mamă şi tată, o retardată mintal exploatată sexual - pe care se sprijină povestea e însă adevărata temă a acestor texte, ea funcţionează de cele mai multe ori ca hîrtie de turnesol a unei probleme mult mai dureroase: supravieţuirea.

Aşa se face că Felix Alexa (regizor de o mare coerenţă, autor de spectacole cu forţă actoricească) a văzut bine faptul că "reala" existenţă pusă în scenă de Mayenburg e a Olgăi (Antoaneta Zaharia), sora naivă şi încrezătoare a revoltatului Kurt (Marius Manole), cea care alege trădarea pentru a supravieţui.

Nici copilă, nici femeie, Olga e singura care trăieşte: părinţii ei (Adriana Trandafir şi Liviu Timuş), prinşi între ziarul cu ultimele crime şi platitudinile relaţiilor sociale, sunt deja dincolo de viaţă, iar fratele ei, stăpînit de amintirea tihnei intrauterine, e deja dincolo de moarte. Pentru Olga, totul începe ca un joc, o hîrjoneală alături de un frate cu care se aliază în atît de banalul conflict de generaţie cu părinţii. Are nevoie de ajutor, îi cere sfatul unei mame pentru care comunicarea se reduce la clasicul avertisment despre bărbaţii profitori, dar care, paradoxal, simte ea însăşi nevoia să vorbească. "Omul care-aduce ploaia", Paul (Pavel Bartoş), străinul călare pe calul fermecat (e motociclist) poate fi salvarea şi totuşi nu e: aduce cu el doar propria bocceluţă cu prejudecăţi şi precepte de bun comportament în colectivitate. "Şi nu mai sunt perversă?", întreabă Olga. "Asta trece. Un timp aşa eşti, perversă la-nceput. Asta trece, şi pe urmă totul o să fie aşa cum trebuie.", îi zice Paul.

E acel "cum trebuie" în care se zbate Olga din primul pînă în ultimul moment, şi-abia la sfîrşit capătă un răspuns. "Trebuie" numai să supravieţuieşti. Pentru ea, asta înseamnă trădarea fratelui: "trebuie să mă scoţi de-aici şi totul o să fie iarăşi bine, trebuie să fie iarăşi bine". Iar privirea prin care cere iertare, gestul de neputinţă şi implorare ale Olgăi/ Antoaneta Zaharia în aceste ultime clipe nu se pot descrie în cuvinte omeneşti.

Există un fluid de energie care circulă între Marius Manole şi Toni Zaharia, între ea şi Adriana Trandafir, între Adriana Trandafir şi Liviu Timuş, între ei toţi şi Pavel Bartoş; e ca şi cum ar fi toţi animaţi de aceeaşi flacără care trece de la unul la altul. E singurul lucru pe care se pot sprijini, într-o montare în care funcţia decorului e minimă, în care nu se au decît pe ei înşişi şi un rece fascicol de lumină. Reuşesc să fie subtili şi direcţi, puternici şi vulnerabili şi, întotdeauna, disperaţi: există o urgenţă a ultimei clipe în care poate veni salvarea, suicidara decizie de a spune ceea ce simţi şi crezi, ceea ce viaţa în turma societăţii te-a învăţat să ascunzi. Pentru că în austeritatea lui extremă, Chip de foc are forţa de a da foc unei bucăţi din propria noastră fiinţă, cea dispusă oricînd să aştearnă vălul protector care ne face să ne credem la adăpost de propria laşitate, trădare, teamă. Dar dacă nu suntem?



 Toate articolele despre Chip de foc


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Febre recurente/Chip de foc, Nicolae Prelipceanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer