Febre recurente/Chip de foc

Din gură-n gură ni s-a transmis una dintre formulele care ţineau loc de gînd cenzorilor ceauşişti, ba chiar şi celui care a dat numele "epocii": "Tineretul nostru nu e aşa, tovarăşi!". Asta s-ar fi pronunţat şi la scoaterea de pe ecrane a filmului Faleze de nisip, de Dan Piţa şi Bujor Nedelcovici. Ştim, oricum, că acesta era modelul mental propagat de "partid". În spatele vorbelor stătea "gîndul" că orice operă de artă, film, carte, piesă de teatru, e un fel de reportaj romanţat despre personaje tipice şi exemplare, aşa cum a hotărît "partidul" că sunt ele. "Oameni noi" adică.

Să auzi o variantă a formulei într-o sală de teatru, în februarie 2004, poate constitui o surpriză. Şi nu dintre cele mai plăcute. După unul dintre spectacolele de la "Odeon", cu piesa Chip de foc, s-a auzit, în sală: "Nu e aşa tineretul de azi" sau "Nu e chiar aşa". Persoana care pronunţa aceste cuvinte nu părea să fi făcut parte din "aparat". Dar mai ştii?

Chip de foc, piesa unui tînăr autor german, născut în 1972, Marius von Mayenburg, are în centrul său doi adolescenţi, frate şi soră, care suportă greu pubertatea, ajungînd la incest, la incendiere, pentru ca, în final, să-şi ucidă părinţii, o pereche burgheză tipică. Spectacolul e unul de mare frumuseţe, la crearea căruia contribuie în primul rînd regizorul, Felix Alexa, actorii: Antoaneta Zaharia, Marius Manole, Adriana Trandafir, Liviu Timuş şi Pavel Bartoş şi, nu în ultimul rînd, Diana Ruxandra Ion, autoarea unei scenografii expresive şi funcţionale, şi muzica Adei Milea. Cazul/cazurile cad sub incidenţa psihanalizei, inclusiv a celei "a focului".

Dificultăţile pubertăţii sunt cunoscute. Piesa şi spectacolul reuşesc să ne facă să înţelegem că trăim într-o altă lume, că noile generaţii sunt tot mai îndepărtate de sistemul de valori al celor formaţi în urmă cu cîteva decenii. Dezinhibarea lor, lingvistică şi comportamentală, al cărei exponent e, în spectacol şi în piesă, Olga, îi poate face pe bătrîni să exclame "oh" şi să ducă mîna la gură. Cazul fratelui fetei, Kurt, este desigur unul patologic şi, probabil, el poate fi regăsit în realitate. Dar azi nu aceasta e problema artei, care nu mai e un reportaj romanţat. A protesta, în final, că "tineretul nu e aşa" vădeşte o judecată grăbit-globalizantă, pe care a încercat - şi văd că a şi reuşit - să o implementeze prima mare tentativă de globalizare a lumii, comunismul. În timpul celei noi, însă, diferenţa între indivizi, proclamată şi acceptată, e un scut al acestora, înainte de a deveni simple celule într-o masă amorfă. Sau chiar pentru a nu deveni aşa ceva.

Vrînd-nevrînd, am căzut şi eu în judecata oarecum globalizantă. Totuşi, opera de artă, film, carte, piesă de teatru, nu e un reportaj fidel realităţii, fie el şi romanţat. Dar un semnal tot este. Cel puţin în cazul nostru.