Prima mea întâlnire cu Metallica a avut loc în 1991, exact când începea să devină o trupă clasică - deschidea pentru AC/DC la Monsters of rock şi lansa The Black Album. La 6173 de zile de la acel moment, aşteptând începutul concertului de la Bucureşti alături de 24.000 de pelerini (purtam pelerine de ploaie, din cauză că a plouat continuu de la deschiderea porţilor stadionului până la bis), am simţit că bucuria revederii se transformă în emoţie. Dar primele acorduri din Creeping Death mi-au spulberat temerile că amintirile fantastice de acum 17 ani mi s-ar putea ciobi.
După senzaţionala temă muzicală scrisă de Ennio Morricone (Ecstasy of Gold), Metallica a sărit direct în apă adâncă şi ne-a purtat prin discografie ca printr-o pădure întunecată, fără să ştim ce ne aşteaptă la următorul pas. 90% dintre melodiile cântate au fost de pe primele 5 albume, scrise între 1983 şi 1991. La capitolul surprize am avut Welcome Home (Sanitarium) şi Fade to Black, pe care nu mă aşteptam să le aud, aşa că mi-am permis să le consider cadouri personale din partea trupei. Sad But True, un cântec magistral, făcut parcă special pentru cântări live, a sunat incredibil. Iar după ce am ascultat Enter Sandman, mi-a devenit limpede că aceasta este una dintre cele mai bune piese rock scrise vreodată. Ritmul de cântare a fost foarte alert, pauzele dintre melodii scurte, iar pălăvrăgeala minimă. Americanii nu s-au lăsat rugaţi prea mult pentru bis, aşa că au servit o triplă de încheiere cu Seek and Destroy în coadă.
Prestaţia lui James Hetfield a fost impresionantă, începând cu atitudinea şi terminând cu vocea şi discursurile dintre melodii. Gesturile sale de delicateţe şi inteligenţă au fost evidente atunci când, simbolic, i-a cedat de câteva ori locul din centrul scenei nou-venitului Robert Trujillo. Care, perfect integrat, a făcut spectacol cu bassul pe genunchi, dând impresia că îl târăşte pe scenă. Kirk Hammet, rafinat şi finuţ, mi se pare că a avut un duşman la mixer, care i-a cam retezat unele solouri sau i le-a ondulat ca un copil tembel care se joacă cu butonul de volum. Despre tobarul Lars Ulrich doar trei cuvinte: genial, exuberant, seducător.
Spre marea mea bucurie am asistat la un concert de muzică, nu la unul de lumini şi efecte pirotehnice speciale, cum se poartă acum. Sunetul a fost bun, dar se putea şi mai bun. Publicul în schimb a fost excepţional. A ignorat ploaia şi răcoarea, a cântat de la început până la sfârşit, s-a bucurat de fiecare piesă. A fost tratat pe măsură de către vocalist cu "Dear friends" şi cu doar 1% din cantitatea de "f**k" dintr-un show de acum 15-20 ani. A fost un concert de tip "best of" cum nu prea o să mai avem ocazia să vedem prea curând de la Metallica, deoarece următorul turneu va promova noul album, iar setlist-ul va fi considerabil modificat. Iar cum promisiunea lui Ulrich de revenire în România cu noul album a fost luată de bună, numărătoarea inversă a început imediat după ce s-au stins luminile de pe scenă.
Metallica este acum exact ca o femeie perfectă. Nici prea tânără, nici prea bătrână. Nici obositor de entuziastă, nici blazată. Şi-a păstrat credinţele, chiar dacă şi-a domolit urletul. Îşi asumă demn trecutul şi arată că toate experienţele, bune sau rele, i-au fost de folos. Asta e impresia cu care am plecat de pe Stadionul Cotroceni după concertul din 23 iulie 2008. Ce motiv ai avea să stai cinci ore în ploaie? Ori aştepţi femeia perfectă, ori aştepţi să vezi Metallica.
Setlist:
Creeping Death
For Whom the Bell Tolls
Ride the Lightning
Harvester of Sorrow
Wellcome Home (Sanitarium)
Four Horsemen
...And Justice for All
No Remorse
Fade to Black
Master of Puppets
Whiplash
Nothing Else Matters
Sad But True
One
Enter Sandman
Bis:
Last Caress
So What
Seek and Destroy