Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Concert Metallica 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Obey your Master! - MetallicA, Bucureşti, 23 iulie 2008


iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Living and dying laughing and crying
Once you have seen it you will never be the same
Life in the fast lane is just how it seems
Hard and it's heavy, it's dirty and mean

(Lui Virgil)I. Istoria

Povestea începe imediat după Revoluţie. Aveam nouă ani. Mă îndreptam către bucătărie. Lîngă bucătărie era camera fratelui meu. El a ieşit pe hol purtat de nişte riffuri alerte. Avea plete. Le agita pe ritmul piesei şi era prima dată cînd înţelegeam rostul lor. Cîteva săptămîni mai apoi, el a plecat în vacanţă, la Costineşti. Pentru mine venise ceasul spargerii marelui tabu: fratele mai mic urma să meargă în camera celui mai mare şi să-i asculte casetele.

Aveam un casetofon Sony foarte potent, ne mîndream cu el şi fiindcă era bun, şi fiindcă îl văzusem în braţele lui Schwarzenegger în Red Heat, şi fiindcă toate casetofoanele de mîna a treia din pieţe copiau înfăţişarea acelui model. Prima casetă pe care am introdus-o în aparat, Ride the Lighting. "Piesa cu clopote" m-a cucerit imediat, iar ăsta a fost un pas destul de uriaş, avînd în vedere că în epocă eu mă delectam cu Roxette sau Vanilla Ice, la care ajunsesem pe linia Sandra & co, toate, evident, ascultate pe casetele sau benzile de magnetofon pe care frate-meu le adusese acasă înainte de febra MetallicA. Cam atît mi-a fost. După Ride the Lighting a urmat ...And Justice for All, care a fost multă vreme preferatul meu, apoi Master of Puppets şi Kill'em All. În august 1991, aşteptam deja Black Album cu sufletul la gură, din postura de ascultător înrăit de MetallicA. În acea vară, cînd frate-meu a revenit de la mare, i-am cerut informaţii despre trupă, el mi-a pus în braţe poze, reviste, and that's all folks. Am crescut pe muzica lor. Adormeam pe muzica lor, ascultam o piesă-două înainte să o tai la şcoală, şi, uneori, învăţam pe muzica lor. Mi-am făcut prieteni de-o viaţă pornind de la muzica lor. Ascultam albumele atît de des, încît ştiam pe de rost ordinea pieselor şi puteam să le mimez notele cap-coadă dinaintea startului fiecărei melodii. Şi, fără să ştiu engleză, fără să înţeleg mare lucru din ce spun în cîntece, aşa, după ureche, le ştiam toate versurile. Deşi nu am fost niciodată un metalist adevărat - eram destul de mic pentru a împrumuta şi nişte plete, darămite poveştile la buza unui pahar cu votcă, sau tutunul, sau supărarea generală pe lume, - dacă e să spun că am fost vreodată fan, nu am fost decît fan MetallicA.

După liceu, cu toate că mi-am însuşit un set de plete frumuşel, am coborît către rockul anilor '70. Cu MetallicA am început să mă întîlnesc mai rar. Ei s-au îndreptat spre rock alternativ şi spre glam, poveşti care mie nu îmi spuneau mare lucru. Aplecarea lor spre o altă pagină a rockului poate că era necesară; epoca heavy-metal era pe sfîrşite şi, dincolo de asta, probabil că în joc era şi ceva orgoliu - acela de a demonstra noii generaţii de muzicieni şi ascultători de rock faptul că MetallicA se poate descurca excelent şi în deplasare. Poate că a fost doar o mişcare de marketing, poate că era decizia lor onestă. Cert e că eu pierdusem ceva în relaţie cu MetallicA: ceea ce admirasem enorm în creaţia lor - compoziţiile structurate, care dezvoltau o temă, o părăseau apoi pentru şedinţe inspirate de experimentări, care se topeau într-un final în tema iniţială -, aceste aspecte dispar de pe ultimele trei materiale discografice ale trupei - Load, Reload şi Saint Anger, care sînt, în ordinea inversă a apariţiei lor, şi cele mai slabe albume ale MetallicA. Am început să găsesc în alte spaţii muzicale ceea ce îmi plăcuse la MetallicA şi, treptat, pasiunea pentru Pink Floyd şi, într-o mai mică măsură, pentru Dead Can Dance, pentru Depeche Mode sau Radiohead a umbrit istoria mea alături de formaţia americană.


II. Some Kind of Monster

Some Kind of Monster e un rockumentar produs de canalul britanic VH1, în care e urmărită formaţia Metallica de-a lungul crizei care s-a soldat - în 2001-2003 - cu plecarea din trupă a basistului Jason Newsteed, cu internarea la dezintoxicare a solistului şi chitaristului James Hetfield şi cu angajarea unui psiholog care să-i ajute pe cei trei membri rămaşi în formaţie să revină pe linia de plutire a vieţii şi a carierei muzicale. Pentru mine a fost extraordinar să văd MetallicA descompusă de un psiholog pe sentimente, regrete, neîmpliniri şi visuri. Le intuiam problemele din spatele carierei, tumultul sufletesc care le acutiza ritmul muzicii, însă niciodată nu îi simţisem atît de apropiaţi, fiindcă ceea ce făceam eu pînă să văd documentarul era un joc al potenţelor, certitudinile au venit prin film. Niciodată nu mi-am idolatrizat preferinţele muzicale, ci, dimpotrivă, am încercat să mi-i apropii ca oameni. Şi odată ce am început să le cunosc îndeaproape istoria, prin poveşti venite din interior, am început să îi privesc şi să îi simt ca pe nişte fraţi, persoane alături de care creşti o bună parte din timp şi cărora, indiferent de ceea ce intervine în viaţă, le simţi întotdeauna bucuria şi durerea, chiar şi de la distanţă - prin muzica lor, în ceea ce priveşte artiştii, prin glas - în cazul fraţilor biologici.

Some Kind of Monster mi-a reactivat centrii metallici din organism. Redescopeream unul cîte unul albumele de început ale trupei. O muzică încrustată cu obsesia morţii şi, în acelaşi timp, o muzică ce emană o energie vitală rareori întîlnită în cultura populară contemporană. Toate acestea au culminat miercuri seară, cînd unul dintre visurile mele din copilărie s-a împlinit: am fost faţă în faţă cu James Hetfield, Kirk Hammett, Robert Trujillo şi Lars Ulrich.


III. Concertul

Pentru cineva pătruns de spiritul optzecist al formaţiei, un playlist mai bun putea fi cu greu constituit. Totul a fost deplin, rotund. Eu parcă mi-aş fi dorit o piesă instrumentală în partea de final - Orion sau The Call of Ktulu -, dar poate că aşa ceva ar fi dus seara în sfere periculoase, care ţin de alte ceruri decît cele lumeşti.

Mi s-a făcut inima cît un purice la auzul lui Ecstasy of Gold, m-am încălzit cu Creeping Death, am răbufnit pe For Whom the Bell Tolls şi Ride the Lighting, m-am montat pe Harvester of Sorrow, m-am legănat pe (Welcome Home) Sanitarium, m-am dezlănţuit pe The Four Horsemen (surpriza serii, pentru mine). M-a răscolit Fade to Black, m-au recondiţionat No Remorse şi Whiplash, am încercat să mă calmez pe...And Justice for All, m-a atins Nothing Else Matters. Am devenit (ne)bun de legat pe Master of Puppets alături de cîţiva prieteni din sectorul A, m-am jucat pe Enter Sandman şi Sad But True, m-am recalibrat pe One. M-am pregătit cu Last Caress şi So What pentru a înnebuni complet pe Seek and Destroy. În septembrie urmează un nou album, Death Magnetic, apoi un turneu de susţinere care, după cuvintele cu care Lars s-a despărţit de Bucureşti, nu are cum să ocolească România. Amin!

Din punctul de vedere al organizării, a fost un spectacol bine pus la punct, cel mai bine aranjat din cîte am trăit eu - Depeche Mode sau Rolling Stones la noi, Roger Waters în Ungaria. Pe stadion am intrat foarte uşor şi toţi cei pe care i-am întrebat au avut o experienţă similară; facilităţile - bere, apă, suc, toalete - au fost plasate inteligent, încît nu era nevoie să străbaţi întreg stadionul pentru a ajunge la ele din sectorul A; ba dimpotrivă, berea şi sucul te căutau pe gazon, prin două unităţi mobile care traversau sectoarele A şi B (chiar dacă la un preţ piperat - 5 lei ambele, la pahare de 300 de mililitri; apa plată a fost ieftină şi chiar am găsit, faţă de Rolling Stones, cel puţin - 2,5 lei juma' de litru). E drept că poate şi ploaia a mai astîmpărat setea spectatorilor, încît oricînd puteai ajunge rapid la orice pofteai, fără cozi sau temeri că peste cîteva minute nu vei mai găsi mare lucru. Apoi, odată cu începerea ploii, organizatorii au împărţit saci de plastic, care au picat la fix: am reuşit să îmi păstrez uscat tricoul cumpărat la intrarea pe stadion, ceea ce m-a ferit de o sfîntă răceală post-metallică.

Spectatorii au fost la o înălţime pe care nu o bănuiam, ei au fost foarte calzi, deschişi, au răspuns pe măsură. A fost exploziv, debordant. Mai vreau!

So close no matter how far
Couldn't be much more from the heart
Forever trusting who we are
And nothing else matters


Mi-am dorit enorm să fi putut trăi împreună Concertul.




 Toate articolele despre Concert Metallica 2008


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Metallica, femeia perfectă, Lucian Cremeneanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer