Dacă în Bucureşti, în afară de concertele săptămînale oferite de Teatrul de Operetă în Parcul Herăstrău, nu se mai "întîmplă" nimic în viaţa muzicală, în schimb prin ţară sînt tot felul de tentaţii, semn că prin alte locuri organizatorii chiar doresc să atragă melomanii, propunîndu-le fie concerte, fie festivaluri deosebit de interesante. Iar faptul că afluenţa de public este mare dovedeşte din plin că... dragostea pentru muzică nu intră în vacanţă.
Spre exemplu, Primăria Timişoara, în colaborare cu Teatrul Maghiar şi cu Fundaţia Arte Factum, a propus o seară José Carreras, la care, în aer liber, au asistat peste 7.000 de spectatori, încîntaţi să asculte, "pe viu", unul dintre marii tenori ai ultimelor decenii, cîntînd cu reală plăcere canţonete şi melodii spaniole, în compania tinerei soprane Sabina Puertolas (care a evoluat, anterior, în trei producţii ale Operei timişorene, deosebit de apreciată, de altfel), dar şi de soprana Alexandra Coman, alături de Filarmonica "Banatul", sub bagheta dirijorului David Gimenez, nimeni altul decît nepotul maestrului, bine cunoscut însă publicului nostru şi din festivalul Operei din acelaşi frumos oraş, dar şi din concertele Filarmonicii bucureştene, unde este dirijor permanent. Extrem de mediatizată - pe bună dreptate - a fost însă reîntîlnirea artistului spaniol cu tenorul Corneliu Murgu, de care îl leagă o veche prietenie: faptul că ilustrul solist a dedicat unul dintre cele cinci bisuri "marelui tenor Corneliu Murgu, unul dintre cei mai renumiţi Othello din lume", spune multe despre anvergura celui ce conduce, de mulţi ani, Opera din oraşul de pe Bega, dar care preferă să-i lase pe alţii să vorbească despre cariera sa impresionantă. Şi se pare că o parte dintre timişoreni, dar şi cei din ţară, care au urmărit secvenţele la televizor, au aflat abia... de la Carreras cît de important şi de bine cotat este artistul nostru peste hotare. E bine şi aşa, dar e trist că trebuie să vină o celebritate să ne dezvăluie ce valori avem... Un superb dar oferit tenorului nostru în preajma zilei sale de naştere, moment pe care însă nu ştiu dacă mass-media noastră l-a "observat", dar care merita din plin să fie marcat printr-un "La mulţi ani!".
Dar tot în acea zonă, pe lîngă Festivalul de jazz de la Gărâna, a avut loc, în apropiere, prima ediţie a Festivalului de muzică veche de la Brebu Nou, organizat de Societatea Muzica antică în zilele de 19-20 iulie 2007, propunînd pagini cîntate pe instrumente de epocă de către ansambluri regăsite, de-a lungul anilor, constant, şi în cadrul manifestărilor de gen de la Miercurea Ciuc sau Sighişoara - Flauto dolce, La Follia, Renaissance.
Simultan, dar la Beijing, a debutat Olimpiada culturală în care România a fost reprezentată, în perioada 19-26 iulie 2008, prin lucrări de artă contemporană - instalaţii video, concerte susţinute de cvartetul Arcadia (lucrări de Pascal Bentoiu, Dan Dediu, Adrian Pop, dar şi Şostakovici), seri de jazz cu Haricleea & Romanian All Stars Band sau momente care, sub genericul Song, au fost "antrenate" de DJ Vasile, alternînd cu evoluţia balerinilor Răzvan Mazilu şi Monica Petrică, apoi un "spectacol mixt - muzică şi dans contemporan+jazz". Dar a fost şi o prezentare de modă - Rozalb De Mura - şi o alta culinară (completată, după cum am văzut la ştirile TV, de dansuri moderne în care cei doi superbi solişti au apărut alături de un grup numeros, deşi nu ştiu dacă acea combinaţie de "degustări" culinar-artistice îi punea cumva şi în valoare).
Cu siguranţă însă, spectacolul Urban Kiss - a cărui premieră absolută a avut loc, în urmă cu cîteva luni, la Operetă, în coregrafia aceluiaşi excepţional Răzvan Mazilu - a constituit un punct culminant al manifestărilor româneşti în acel context, mai ales că integrarea campionului nostru la gimnastică, Marius Urzică, în mişcarea dansantă, îşi găsea locul ideal într-o Olimpiadă... culturală. Fără voie, am rememorat emoţia acelei premiere, în care Răzvan Mazilu colaborează şi cu tineri balerini ai teatrului, pe care a ştiut să-i pună în valoare; pe de altă parte, inventivitatea şi talentul său, permanenta dorinţă de a apela şi la elemente din afara dansului, dar şi la oameni obişnuiţi care, pur şi simplu, sînt atraşi de bucuria mişcării frumoase a determinat includerea în spectacol a acelei secvenţe de neuitat, în care a conceput exerciţiile spectaculoase ale gimnastului la "calul cu mînere" într-o creaţie de o frumuseţe şi o eleganţă incredibilă, de cea mai pură artă, într-un dialog plin de graţie cu o talentată balerină. Urmărind fascinată acea evoluţie, mă întrebam dacă Marius Urzică realizează splendoarea momentului în care se implica atît de firesc. Reluînd problematica din producţiile sale anterioare - automatismul cotidian, lipsa orizontului într-un oraş fără ferestre, deci lipsa de comunicare, de deschidere către lume, dar şi dorinţa de dragoste (acea scenă, dar şi duetele sale cu Monica Petrică, solistă a Operei Române, care, din păcate, apare extrem de rar pe afişul teatrului, împlinindu-se, din fericire, în coregrafiile imaginate de Răzvan Mazilu) - creatorul oferă o seară de mare efect, excelent interpretată, susţinută de coloana sonoră ce combină muzica folk, retro, pop, construind stări, emoţii, structuri imagistice, mişcări şi atitudini într-un spectacol care merită văzut (sau revăzut) în stagiunea Operetei.
Mă întreb dacă publicul chinez a avut o revelaţie-şoc, regăsind pe scenă ceva din cotidianul propriu...