Dar el vine şi nechemat, îţi corectează şi greşelile cu care ai fi trăit în pace, te învaţă lucruri noi chiar dacă nu ţineai morţiş să le afli - e domnul Mitică Ştietot, de profesie deştept. E un coşmar. La un moment dat, el şi cuscrul său, colonelul Niki Ardelean (Victor Rebengiuc), au o lungă dispută despre momentul 23 august, în cursul căreia unica idee din capul lui Niki - acolo a acţionat armata - e îngropată sub talmeş-balmeşul din capul lui Flo: acolo a acţionat "cuvîntul care acoperă toate evenimentele istoriei", masoneria, şi Flo a adus "cărţile de bază" care-i probează spusele - Iorga, Castaneda, Remarque, ceva conspiraţii, puţin New Age - o listă caraghioasă şi o sinteză minunată a talmeş-balmeşului. Secvenţa e comică, dar îţi face părul măciucă. În primul rînd, îţi aminteşte cît mîl se poate aduna în unele minţi şi cum, în anumite momente (de exemplu, după 11 septembrie 2001) şi în anumite condiţii (precum cele pe care le oferă televiziunea), mîlul se poate revărsa, înecînd alte minţi. În al doilea rînd, asişti la demolarea unui om.
Flo e acolo la înmormîntarea fiului lui Niki, filmînd, profanînd totul cu indicaţiile lui de regie. E acolo la despărţirea dintre Niki şi fiica acestuia (Dorina Chiriac), sabotînd momentul cu textele lui parodico-siropoase ("Cum se mai sfîşie inima de tată!") Şi bineînţeles că a fost acolo la nunta fiului său (Şerban Pavlu) cu fiica lui Niki, diminuîndu-l subtil pe socrul mic, filmîndu-şi nora şi, în acelaşi timp, ajutînd-o să se dezbrace; ea pare să se simtă în largul ei, aproape goală în faţa camerei de filmat a socrului, şi cînd ajungeţi la momentul acela, cu perspectiva pe care o deschide asupra relaţiei lor, s-ar putea să treceţi repede mai departe, încercînd să nu vă uitaţi înapoi.
Cristi Puiu, care a scris scenariul împreună cu Răzvan Rădulescu, mi-a spus că, în regia lui Lucian Pintilie şi în interpretarea lui Vasilescu, Flo a devenit un personaj prea rău - prea agresiv, nu suficient de subtil. Diferenţele artistice dintre realizatori au fost făcute publice şi, în momentul de faţă, ameninţă să bruieze discuţiile despre film. Nu pot să spun decît că, de la distanţa la care am stat eu, mi s-a părut că personajul şi filmul funcţionează; şi nu mi s-a părut că felul în care funcţionează Niki Ardelean, colonel în rezervă e atît de departe de felul în care funcţiona Marfa şi banii, un proiect controlat în totalitate de Puiu şi Rădulescu. Cei doi ştiu să creeze un tip rar de suspans, apelînd cît mai puţin la trucuri spectaculoase şi lucrînd cît mai aproape de viaţă, chiar la graniţa cu banalul: e ca un ecou dubios al lui totul-e-n-ordine-n-avem-nimic-de-declarat, ca un miros de putreziciune care se răspîndeşte încet într-o casă aparent aerisită. Pintilie amestecă această aprehensiune cu o uşoară stare de greaţă: un filtru de cafea horcăie, ceva fierbe bolborosind într-o oală, Niki se duce să cumpere miel şi camera se lipeşte de un măcelar aflat la lucru, iar noi numărăm secundele şi loviturile se satîr.
Ochiul regizorului este poate prea atras de detaliul dezgustător, dar nu cred că îl demonizează prea tare pe Flo: la un moment dat, acesta se accidentează stupid în baie, iar regizorul îi prelungeşte momentul de slăbiciune - Răul surprins în fundul gol, urlînd după salvare. Filmul nu e mai puţin necruţător cu Niki: nu-l sentimentalizează, nu-l lasă să se transforme într-un bătrîn nobil. El şi soţia lui (Coca Bloos) sînt oameni cumsecade, dar lumea în care trăiesc e mult mai mare şi mai greu de înţeles decît cea pentru care se pregătiseră, iar protecţia pe care contaseră - o familie unită, o viaţă ordonată, o uniformă respectată - se poate pierde în cîteva luni. Sînt pierduţi - par deopotrivă infantili şi cu o generaţie mai bătrîni decît cuscrii lor. În schimb, aceştia din urmă sînt descurcăreţi, cu toată vulgaritatea şi lipsa de delicateţe sufletească pe care le poate conţine termenul. Cît despre tînăra generaţie, e pragmatică, în esenţă insensibilă, şi pleacă în America.