Înapoi de pe Insulă. De data asta nu mai stau să filtrez. Spun la cald tot. Nu mai am nevoie de încă o zi ca să bag dantelării lingvistice despre un masacru cultural. M-am întors la mine de două ore, e miezul nopţii şi e lună plină. La fel ca şi ieri, când totul părea creat ca pentru un joc spaţial. Din adăpostul personal, răsuflarea isterică a insulei nu-mi mai dezechilibrează minţile care încă jonglează. Acum pot spune în cuvinte ce acolo îmi venea a urla. Pentru că pentru prima oară de când tot merg la Sziget, am simţit că mă sufoc. Gigantul în care s-a transformat festivalul de pe insula Obudai din nu mai puţin celebra Budapest (nu Bucharest!), îmi revolta pentru prima oară simţurile. Prea mult, prea tare, prea mulţi, prea variaţi, prea multe: nevoi, consumabile, realităţi, personalităţi, noutăţi, excepţionalităţi. Pentru prima oară, acea fantastică "stztare de inszulă" de care tot mă legam în anii trecuţi, mă revolta. Căutam intimitatea unei galaxii în expansiune care îşi căuta centrul. De unde să încep? De ce îmi era dor? Deşi recunosc calea, am nevoie de semne. Poate e doar şocul începutului, am receptat trăirile a 38.000 de oameni şi interacţiunea dintre 40 de naţii. Nu m-am mai dat pe net de data asta să văd ce s-a mai întâmplat după potop. Poate vă interesează. Am înţeles doar că două săptămâni va dura doar curăţenia şi re-ierbizarea insulei. Ea singură a produs în cinci zile 4 milioane de euro (Sziget în varianta scurtă). Poate merită puţină re-ecologizare. Apropo de profituri, consumul de cultură, muzică, teatru, artă, se pare că nu merge fără consumuri de altă natură piramidală. Aşa că o privire aruncată în urma ta şi a ultimei zile de festival, poate fi mai mult decât plastică (de la mormanele de pahare de plastic). Doar că un sistem de treabă, care oferă ce se cere, are grijă să strângă după cei care la anu' vor veni cu acelaşi chef de consum. Aşa că ceea ce în timpul nopţilor se acumulează, dispare prin vraja dimineţii şi a maşinăriilor responsabile. Sunt bine organizaţi vecinii şi au toată grija de tine. Doar nu vrei să-ţi scape de sub control o insulă care colcăie de oameni. Aşa că le dai exact ce cer. Deci stresul că nu-mi mai găsesc locul pe insulă m-a făcut să caut altceva. Şi mi-am găsit oaza: la Octopus, la scena de teatru şi de dans, la Travelling Fun Fair şi circarii lor sensibili. Altfel aş fi înnebunit căutând un loc în care să pot asimila ceva. Sunt atâtea de ales pe Sziget, programul este atât de variat, de la yoga la metal industrial, încât te trezeşti că dacă n-ai plan de bătaie, vei sfârşi la câte o terasă de reggae, plină ochi de francezi. Pentru că atâta francofonie cred că mai rar a avut de experimentat fostul bloc comunist din care noi ieşim mai greu decât colegii maghiari. Ce dovadă mai bună decât Sziget Festival al faptului că ei ştiu să-şi folosească resursele. Mai ales cele de business. Din păcate, asta am simţit anul ăsta de la intrare, când mi se ura Welcome în stil babilonian. Că Szigetul a devenit o mega-afacere şi că toate evenimentele din interior sunt o unealtă de a întoarce banii cu lopata, mi-a trecut prin cap. Cu toate astea, pricep că ai nevoie de bani ca să faci artă (mă repet). De aceea am acceptat schimbul, corect de altfel.
Am ajuns vineri seara. M-am retras la Ambient. Nu ca să-mi fac încălzirea pentru fostele legende ale punk-ului britanic. Sex Pistols. Ce paradox. M-am târât din Ambient la Main Stage ca să văd ce a mai rămas dintr-o formaţie care a făcut ravagii prin anii şaptezeci, unde ar fi fost indicat să rămână ori să evolueze cumva. Pentru că deşi populaţia care e mereu prezentă cu steaguri la scena principală era destul de excitată, alţii au părăsit terenul prăfuit după primele piese. Eu, la fel, n-am prea rezistat la schemele lui Johnny Rotten, foarte cameleonico-industrial echipat, cu chiloţi England flag şi lovituri în cap cu microfonul, ca să nu mai zic de cel mai utilizat cuvânt din istoria omenirii, "fuck", pe care vocalistul îl repeta ca şi cum ar fi avut scris asta pe un to-do list. Cu atât mai mult cu cât celebra lor piesă-manifest, God Save the Queen, nu mai avea nici un sens pentru majoritatea copiilor cu creastă şi belciuge în nas, care erau acolo pentru că auziseră de Sex Pistols, anarhie şi punk de la părinţii lor. Cu alte cuvinte, concertul Sex Pistols mi s-a părut un nonsens, cu atât mai mult cu cât anul acesta ei erau cumva cap de afiş, pe lângă Iron Maiden. Încă o bulină întunecată pe zidul insulei şi încă o idee "nonconformistă" de a aduce lumea la festival. De parcă n-ar fi venit oricum din reflex.
Legat tot de Main Stage, unde nu mai fac greşeala să mă duc atât de des, am mai fost la Serj Tankian (aveam trăiri cu System of a Down) şi la REM. Atât. Serj nu m-a emoţionat aşa cum ar fi făcut-o dacă veneau toţi System. Plus că mi s-a părut că îl acoperea mai tot timpul basul. Dar am trecut şi peste asta pentru că vorbea frumos despre conştiinţa individuală. Oricum, incomparabil mai bine faţă de punkerii legendari. Iar la REM, pfiu!, vorba cuiva cu care am împărtăşit o zi frumoasă de sâmbătă insulară, "muzica asta poţi s-o auzi şi-n concert şi acasă că nu deranjează". Deci pentru că le ştiam piesele din cap, n-am mai avut răbdare să îi ascult şi live, deşi îşi lansau un nou album. Depinde de stare.
Oricum, lume a fost, cum n-am mai văzut la Sziget. Şi oricât de mult o dau de data asta cu consumul şi cantitatea, trebuie să spun că un lucru a rămas constant la Sziget: frumuseţea oamenilor. Plus că niciodată nu se lasă cu scandaluri, la atâtea mii de suflete. Încă se respectă lumea. Ea face festivalul.
Cyber-trash în dans contemporan
Deci aveam loc La Hammerworld, la siderurgii mai autentice dar mai puţin accesibile. Aşa că sâmbătă am avut prima reacţie neaşteptată: m-au lăsat mască o trupă de death metal-cyber trash. Meshuggah îi cheamă şi înseamnă nebunie în ebraică. Meshuggah nu puteau fi decât suedezi, ca-n poveştile cu elfi. Am înţeles de ce unele trupe sunt bune pentru muzica de fundal, în timp ce altele nu pot fi ascultate decât live. Suedezii ăştia mi-au transmis puternic asta. Au fost impecabili în concertul lor death metal industrial.
După ei a trebuit să mă rup puţin la Meduza pe ceva DJ necunoscut ca să-mi pot reveni. Dar asta a fost un fel de paranteză pentru că nu despre concerte şi party-uri vroiam să zic. Sziget 2008 a fost pour moi scena de dans contemporan şi un jam session spontan în faţa scenei de muzica lumii, când toată lumea se aduna din praf şi pleca în lumea din care venise. Bine că n-am cedat de duminică dimineaţa. Aş fi pierdut nişte reprezentaţii relevatoare pentru mintea de consumator de cultură blocat pe anumite genuri. A fost exact ce căutam. Vizualizându-le dansul balerinilor suedezi care formează Stockholm 59 North, am simţit cum toată demenţa insulei prinde sens. Coregrafia, conceptul, mişcările fractalice, costumaţia, ei în sine, au fost definiţia dansului contemporan. Apoi a urmat performance-ul a doi coregrafi spanioli, Jordi Cortés şi Damián Munoz, care au făcut ca frigul din cortul de teatru să fie irelevant. Acrobaţie cu coregrafie din cea mai serioasă, cu mişcări de yoga, cu prins în hamuri şi spart pahare cu vin, totul pentru a ilustra o iubire masochistă dintre doi baroni homosexuali. I-am aplaudat frenetic, cu degetele îngheţate şi mintea aburindă. După un chai indian la Ambient mi-am revenit, ca să adorm mai apoi pe podeaua încălzită de corpurile aliniate şi chircite, cu pranayama de muzică ambientală românească. Zum se numesc şi mi-au plăcut tare.
DeGeneration PIN code
M-am trezit a doua zi pe deal, cu sistemul solar al lui Loys care venise cu autostopul din Nantes, la spectacolul de păpuşi al actorilor de la The National Vietnamese Water Puppet Show. Dar eram mai încântată de noua pereche de poi pe care le-am pus din reflex în cui. Consumul nu iartă pe nimeni. Şi nu ai scuză: că-s poiuri sau cafea, că e bere sau vin, insula m-a făcut să-mi doresc lucruri, senzaţii, vibraţii, ocupaţii, oameni cu ocupaţii, oameni cu vibraţii, oameni cu lucruri, oameni cu senzaţii. Asta până la miezul nopţii de duminică. Atunci şi-au încetat performance-ul balerinii de la "deGENERATION". Nu ştiu cât trebuie să fi fost în capul coregrafului de origine evreiască, Hofesh Schecheter, dar a comunicat exact ce simţeam că trebuia comunicat atunci şi acolo, pe o insulă care îngurgita bulimic energie şi consum, ca să scoată pe nas flăcări de marijuana. Dansul degenerativ spunea prin mişcări despre moarte şi prin muzică industrială despre pericolul egoului în iubire. Nu prozaic, frenetic. Toate astea ca să treacă de la trance la Always look on the bright side of life.
Din tot festivalul văzut prin prisma mea, "deGENERATION" m-au făcut să nu mai am nevoie de nimic altceva. De aceea am plecat liniştită luni dimineaţa, cu jam session-ul de chitară şi firiz în minte şi cu soarele în cap. "Sziget I love you Blues" se numeşte improvizaţia. Şi despre asta şi era vorba. Nu regretăm nimic, nu ne creăm stresuri aiurea, nu ne cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie, ne controlăm nevoile şi avem grijă să iubim ce suntem. Same hippie shit, cum zicea iniţiatorul Sziget-ului în editorialul broşurii cu programul festivalului. Pentru că dacă un fenomen de amploarea festivalului de pe insula plutitoare din Budapesta ori va exploda la un moment dat, ori se va transforma în altceva. Eu voi zice pas la ediţia viitoare. Îmi caut ceva mai paşnic şi mai uman. Poate a mai trecut un an, am mai îmbătrânit un pic şi nu mă mai dau pe spate băieţii cu rasta. Sau poate consumul ăsta exagerat a pătruns acolo unde mă durea mai tare. În artă şi în conştiinţa individuală. Apropo, azi mă duc să-mi verific contul. De aici începe realitatea. Oare îmi mai ştiu PIN-ul?
Notă: Fotografii de Anca Pol.