Sex Pistols, REM, Iron Maiden, Pro Pain, Exodus, Carcass, Die Artze, Transglobal Undergroundşi Natasha Atlas au evoluat la Budapesta, în cel mai mare festival din Europa
Anul acesta m-am bucurat doar de o parte din festivalul Sziget din Budapesta, singurul meu regret fiind acela de a nu îi revedea pe cei de la Iron Maiden, pe care îi savurasem la Bucureşti. Regretul mi s-a şters cînd am ajuns pe insulă: amicii români, norocoşii care au fost acolo de la început pînă la sfîrşit, spun că Iron Maiden n-a fost "chiar ca la Bucureşti" - un mic orgoliu că trupa şi-a consumat toată energia la noi acasă.
Vineri, 15 august 2008: lume multă, lume pestriţă şi, mai ales, coafuri de toate felurile. Headliner-i pe scena mare sînt legendarii Sex Pistols. Intru rapid în atmosferă şi-mi fac programul în drum spre scena Metal Hammer, unde performau nemţii de la Lacrimas Profundere, un gothic ritmat cu influenţe power. Sunet bun, 10 la prestanţă.
Pe scena mare sînt în plin spectacol Die Artze, punkerii care au făcut istorie în Germania. Par în formă, au mare poftă de cîntat, savurez două piese, apoi aleg World Music Stage, unde fuseseră anunţaţi Transglobal Underground şi Natasha Atlas. Sună foarte bine, în nota obişnuită, confirmă (iar şi iar) că sînt una dintre cele mai reuşite combinaţii din muzica de azi.
Pasul grăbit şi urechea ciulită devin obişnuinţă la Sziget. Fac slalom printre crestele de diferite culori şi încerc să-mi găsesc un loc cît mai bun la scena mare, pentru că Sex Pistols înseamnă mai mult show decît muzică pură, sînt un spectacol vizual mai mult decît un spectacol sonor.
Începe. Vremurile bune ale trupei sunt de mult apuse, cu ele şi priceperea de a face publicul să vibreze. Nu mă aşteptam nici să rupă scena în două, să arunce cu microfoane în public, însă rămîn cu o impresie ciudată, pe care mi-e imposibil să o alung, că pe scenă văd trei funcţionari publici puşi, ciudat, nelalocul lor, să facă... show, alături de un Johnny Rotten ce se mişcă greu, grav, face eforturi uriaşe de a se exprima şi nu-i ies decît două-trei înjurături, plus un colţ de steag britanic pe minunaţii boxeri pe care ni-i tot arată generos. Vocea, încă, nu-i joacă feste! De aici, însă, până la un concert de muzică, mai mult, până la un concert de punk, e cale lungă. Ar avea, desigur, scuza că anii care au trecut nu sînt deloc puţini, dar ne confirmă contrariul nu puţine trupe care cîntă la fel de bine după 30-40 de ani. Am cîntat cu ei Anarchy in the UK şi God save the queen, însă publicul se auzea mai tare decît vocea lui Rotten (ironic, evoluţia personajului pare să fi confirmat semnificaţia numelui: imaginea lui de acum este amprenta vîrstei şi a drogurilor). Trupa, cu un singur album şi cu un loc bine stabilit în istoria muzicii, nu i-a impresionat nici pe tinerii, deloc puţini, veniţi să se zbenguie pe ritmuri punk, însă rămîne un eveniment must see, un concert cu care te întîlneşti o dată în viaţă. De data aceasta, doar un remember nereuşit.
Cum seara avea încă nevoie de o doză serioasă de adrenalină, am căutat-o (şi am găsit-o) la concertul Apocalyptica ce a ridicat în slăvi 5.000 de rockeri. Şi au sunat atît de bine! Deşi îi văd pentru a treia oară la Sziget, sînt campioni la fani unguri entuziaşti şi aproape de neegalat anul acesta pe scena Metal Hammer.
Sîmbătă, pe scena mare face vocalize Roisin Murphy, din categoria voce bună, dar concert egal cu un mare zero. Aleg din nou Metal Hammer şi pe parizienii de la Mass Hysteria, un soi de power metal în forţă, ce adună toată suflarea franţuzească (deloc puţină, anul acesta parcă şi mai numeroasă) de pe insulă. Că sună bine e adevărat, însă nu aduc nimic nou din punct de vedere muzical.
Revin la scena mare: Serj Tankian, cu fosta voce de la System Of A Down, de origine armeană. Cele cîteva albume cu fosta sa trupă nu sînt suficiente pentru a confirma o valoare de necontestat, imaginea lui pare una exagerată, vocea îi joacă feste, trupa nu se leagă deloc, piesele par un System mult prea lent, fără ritm, plictisitor. Atît cît să ai de ce regreta că nu ai ales să te bucuri de o bere şi un cîrnat de Debreţin. Sîmbătă seara, scena mare strînge mereu lume multă, iar anul acesta, cu un motiv în plus: vine REM, concertul cel mai aşteptat al festivalului. Nu sunt nici pe departe un fan al trupei, hiturile mari pe care le ştiu sînt puţine, dar profit pentru a observa scenografia şi proiecţiile extraordinare. A existat o echipă de filmare pe scenă şi tot concertul s-a transformat într-un videoclip în direct. Am apreciat că au uitat de hituri plîngăcioase de genul Everybody hurts şi de vedeta MTV de acum cîţiva ani (buni), Shiny happy people, că au insistat exact pe piese care sună excelent live, atît instrumental, cît şi vocal. Pot compara cu concertul Radiohead de acum doi, cu un plus pentru REM la visuals şi la comunicarea cu publicul. Au încheiat cu "Noi suntem REM şi asta ştim să facem". Bravo lor!
După miezul nopţii, la Wan2 Stage, am ajuns la finalul concertului unui anume Adam Green, de care mă ruşinez oarecum că nu auzisem, un tip ce combină trendurile New York-ului într-o manieră destul de originală, condimentînd cu influenţe Nick Cave, Leonard Cohen şi Jim Morrison. Ca exerciţiu de imaginaţie, vă propun să îi adunaţi pe toţi aceşti voievozi ai muzicii şi să îi puneţi să interpreteze pop, şansonete şi rock'n'roll în aceeaşi piesă. Cam asta face Adam Green şi o face bine, e părerea mea, după trei piese şi cîteva bisuri. Cu greu s-a dat dus, publicul l-a chemat şi rechemat pe scenă. De urmărit pe viitor!
Am rezervat ziua a treia, în totalitate, scenei Metal Hammer, unor legende precum Pro Pain, Exodus şi Carcass. După un 3 Inches of Blood (canadieni deloc tineri, destul de puţin cunoscuţi la noi) în mare formă, au urmat Pro Pain. Înclin să dau vina pe sunetul prost sau pe lipsa de inspiraţie a trupeţilor pentru eşecul de a face un concert mare. Mult zgomot pentru nimic sau... aproape nimic; le-am apreciat dorinţa de a cînta, dar au sunat atît de obosiţi! După ei, Exodus, trupa cea mai ghinionistă din istoria trash metal, fondată în 1982; plecarea lui Kirk Hammet la Metallica a fost un mic ghinion faţă de tot ce a urmat. La Sziget, o lecţie de old school trash metal de cea mai bună calitate şi, totodată, cel mai bun concert pe Metal Hammer, pe care l-am văzut anul acesta.
La final de zi şi de festival, am urmărit una dintre trupele cele mai brutale din muzica de azi, brutală atît prin stil, cît şi prin versuri. Carcass nu mai erau cei pe care îi ştiam: după ce s-au reunit, sună mai mult a trupă de făcut zgomot, cu o muzică neînchegată şi dizarmonică. Alături de Napalm Death, sînt fondatorii grindcore-ului, dar îmi par altfel acum, îmbătrâniţi (şi ei, şi eu!); rămîn oarecum cu nostalgia vremurilor din care încă mai păstrez tricourile cu Carcass.
Sziget 2008 a strîns, spun organizatorii, 385.000 de oameni. Mai condensat anul acesta, pe durata a cinci zile, faţă de o săptămînă în anii trecuţi, festivalul continuă să fie cel mai mare din Europa ca durată şi diversitate şi înseamnă nu doar muzică, ci şi dans, teatru, circ şi multă lume, din toate colţurile planetei. Ne vedem la anul!
Kaliakra, pe scena festivalului de la Sziget 2008
Grupul Kaliakra (Cristinel Turturică, ţambal, colaborator printre altele al compozitorului Gabriel Yared, cîştigător al premiului Oscar - muzica filmului The English patient / Pacientul englez, Marin Alexandru, vioară, Costel Nechita, contrabas, şi liderul Ionică Minune, legendă printre muzicanţii "de tradiţie" din România, acordeonist apreciat de muzicieni de talia lui Oscar Peterson, Michel Petrucianni sau Richard Galliano) a avut o primă ieşire internaţională la Budapesta, în cadrul Festivalului Sziget, unde a avut un mare succes. De identitatea artistică a grupului Kaliakra se ocupă scenaristul Paul Tanicui, cel care a iniţiat, printre altele, proiectul Shukar Collective, partea de imagine grafică revenindu-i fotografului Răzvan Lazăr. Trupa e în negocieri cu agenţia de impresariat Asphalt Tango (cea care manageriază Fanfara Ciocîrlia) pentru producerea unui prim disc în toamna acestui an.