Vremea subestimărilor - The Last Shadow Puppets: The Age of the Understatement

The Last Shadow Puppets este un proiect care trebuia să se cheme iniţial The Turner and Kane Project, şi care îi reuneşte pe Alex Turner (Arctic Monkeys) şi Miles Kane (ex-The Little Flames, actual The Rascals). Unul dintre cele mai mari talente ale scenei muzicale britanice, frontman-ul trupei care a fost numită cea mai tare din parcare de la Oasis încoace, Alex Turner îşi ia liber 2 saptămîni, pleacă pînă-n Franţa cu bunul său amic Miles Kane şi se întorc cu un album. Pare-se că şi lui Turner îi vin idei năstruşnice, asemeni unor alde Jack White, Damon Albarn sau Matt Bellamy, cu finalitate garantată şi de succes, bineînţeles. Aşadar, finalitatea acestei relaţii Turner-Kane, definită scurt de cel din urmă ca fiind mind-blowing, se cheamă The Age of the Understatement şi cuprinde 12 piese.

Albumul are un sound extrem de delicat şi plăcut, aduce oarecum a Arctic Monkeys însă destul de puţin încît să-şi poată contura o identitate aparte. E tot Alex Turner, însa el e mereu altul, whatever people say he is, he's that and much more, un izvor nesecat de idei şi talent, la numai 22 de ani. Îl are alături pe Kane, care-i seamănă mult prea mult, din toate punctele de vedere, în unele poze oficiale ale celor doi ai impresia că stă Turner şi se reflectă într-o oglindă.

Asemănarea lor dă bine şi e drăgălaşă. Junii cei doi sunt urmăriţi din umbră de Owen Pallett (Final Fantasy, care a mai lucrat cu Arcade Fire) şi de James Ford (Simian Mobile Disco, producător la albumul Favourite Worst Nightmare, şi albumul de debut Klaxons), care e din nou producător şi face şi partea de tobe la cîteva piese. Deci e o reţetă de succes din start. Însă marele plus al acestui album este London Metropolitan Orchestra care dă toată savoarea albumului, şi cu ocazia asta e lesne de închipuit cam cum ar suna un I Bet You Look Good on the Dance Floor pe viori şi contrabas.

The Age of the Understatement creează o remarcabilă sesiune synth-pop şaizecistă funky-groovy - care pînă şi pe Brandon Flowers (The Killers) l-ar face să regrete că nu s-a înfrăţit cu Turner - inspirată de perioada Walker Brothers şi de tinereţile muzicale ale lui David Bowie, a cărui In The Heat of the Morning au cîntat-o deja de la primele apariţii live. În rest ar mai fi de menţionat diferenţa dintre Arctic Alex şi Puppet Alex care e dată de gradul de profunzime al versurilor respectiv de gradul de melodicitate a stilului. Acest Alex Turner e mult mai melodic şi se încadrează perfect atmosferei albumului (asculţi Standing Next To Me şi nu crezi că e acelaşi om care a creat your favourite worst nightmare). Cît despre versuri, au eleganţa şi grandoarea pe care în mod normal numai cu Alex Turner nu le asociezi. A da, şi titlurile pieselor au sens.

NME a concluzionat perfect ce înseamnă acest album "a modern revigoration of an archaic, dead musical language".