Sunt atras de dramaturgia contemporană - Femeia din trecut

Theodor-Cristian Popescu s-a născut în 1967, la Turda. A absolvit în 1994 Academia de Teatru şi Film din Bucureşti (clasa Valeriu Moisescu). S-a orientat de la început spre textul contemporan, montând în premieră piese de Radu Macrinici şi Andreea Vălean.

În 1997, a înfiinţat Compania 777, care a realizat, în regia sa, patru coproducţii viu comentate: cu Teatrul Odeon şi Sounds of Progress din Glasgow - Copiii unui Dumnezeu mai mic de Mark Medoff (1997); cu Teatrul Nottara şi Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă - controversatul Îngeri în America de Tony Kushner (1999); tot cu Teatrul Nottara - DaDaDans (în coregrafia lui Florin Fieroiu); cu Teatrul Bulandra - Trilogie belgrădeană de Biljana Srbljanovic.

A fost rezident la Royal Court, în '98. În 2000, a plecat cu o bursă Fulbright la Universitatea din Montana (SUA). S-a stabilit în cele din urmă în Canada, la Montréal. Din 2004, are propria sa companie, care îi poartă numele.

A pus în scenă: Poveşti de familie de Biljana Srbljanovic (2004) şi Chip de foc de Marius von Mayenburg (2005), prezentate la Théâtre Prospero. A lucrat, cu studenţii de la École Nationale de Théâtre du Canada şi École Supérieure de Théâtre de l'UQAM, texte de ultimă oră (Krum de Hanoch Levin şi Push up 1-3 de Roland Schimmelpfennig, prezentat şi la Sibiu, în 2006). Este cel care l-a introdus pe dramaturgul german în cultura teatrală francofonă din Canada, montând în premieră: Push up 1-3, Noaptea arabă (2007), coproducţie Théâtre de Quat'Sous - Compania Theodor-Cristian Popescu, şi Femeia din trecut (2008), la Théâtre Prospero.

Pe 22, 23 şi 24 august 2008 au avut loc, la Teatrul Metropolis din str. Mihai Eminescu nr. 89, avanpremierele spectacolului Femeia din trecut de Roland Schimmlepfennig, o coproducţie Teatrul Metropolis şi ProiectReplica, avându-i în distribuţie pe Lucian Pavel, Lelia Ciobotariu, Cristina Toma, Conrad Mericoffer şi Andreea Boboc. Piesa a fost tradusă de Victor Scoradeţ. Scenografia este semnată de Mihai Păcurar (video: Wonderboy), iar mişcarea scenică de Florin Fieroiu.

Andreea Dumitru: După Geniul crimei de George F. Walker, la Teatrul 74 din Târgu Mureş, te întorci pe o scenă din Bucureşti exact aşa cum te ştiam dintotdeauna: promovând texte şi autori puţin sau deloc cunoscuţi. E o direcţie premeditată, ţi-ai propus să nu te mai atingi de clasici?
Theodor-Cristian Popescu: Nu aş putea să fac o afirmaţie atât de radicală. Constat că sunt mai atras de dramaturgia contemporană, dar nu am exclus definitiv clasicii din viaţa mea. De altminteri, la Teatrul din Sibiu, următorul meu proiect constă în trei piese scurte de Tennesee Williams. Pe de altă parte, de vreo doi-trei ani sunt în plină "fază germană", pe care o prelungesc în România. Voi monta, la Teatrul de Comedie, o piesă nouă de Marius von Mayenburg, apoi, la Piatra-Neamţ, peste doi ani, din nou un text de Roland Schimmelpfennig. O să abordez în curând, la Târgu Mureş, şi dramaturgia africană, mai exact, un autor din Coasta de Fildeş.
M-am apropiat destul de programatic de noua scriitură în speranţa că un alt tip de limbaj mă forţează să descopăr mijloace teatrale noi, un nou fel de a dialoga cu publicul. Totuşi, teatrul meu nu e unul avangardist, şocant, ci destul de mainstream, curat. Nu am descoperit, ca Árpád Schilling, de exemplu, un fel de-a face teatru. Încerc de fiecare dată ceva, sunt veşnic nemulţumit, încă nu sunt într-o albie pe care curg liniştit la vale.

A.D.: De unde acest "coup de foudre" pentru Schimmelpfennig?
T.-C.P.: Urmărind ce se mai joacă prin Europa, ce fac teatrele şi regizorii care mă interesează, am început să-i întâlnesc tot mai des numele şi am fost foarte curios să văd cum scrie. Erau trei piese care circulau, chiar am crezut că e vorba de o trilogie: Push up 1-3, Noaptea arabă şi Femeia din trecut. Am fost foarte surprins să constat că sunt trei texte diferite, ba mai mult, că el nu repetă nimic, ci încearcă să descopere mereu un alt tip de structură, corespunzând fiecărui subiect pe care îl explorează. Apoi am aflat că a ajuns la dramaturgie studiind regia, pe care n-a practicat-o, dar a făcut asistenţă de regie, că a trecut, ca şi Marius von Mayenburg, pe la Schaubühne din Berlin. Mayenburg a rămas în relaţii bune cu Ostermeier, Schimmelpfennig s-a certat cu el şi nu mai e acolo. Vine totuşi din cultura celei mai puternice dramaturgii contemporane din Europa, a lucrat în teatrul cel mai important al acestei culturi şi cu unul dintre cei mai influenţi regizori. Pentru mine, provocarea este să văd cum structura dramatică pe care o propune el prinde forma unui spectacol de teatru, în aşa fel încât publicului care are ocazia să vadă cele trei piese ale sale să i se pară că sunt scrise de trei autori diferiţi. Ce îmi mai place mult la Schimmelpfennig e că întotdeauna textul lui pleacă dintr-un impuls foarte clar, dintr-o teamă foarte concretă, ca în cazul Femeii din trecut, sau dintr-o senzaţie foarte intensă, cum e în Noaptea arabă, unde locatarii apartamentelor dintr-un bloc sunt legaţi între ei printr-o reţea subterană de fantezii, influenţe erotico-fantastice. Sau cum se întâmplă în Push up 1-3, unde îi vedem pe membrii unei corporaţii angrenaţi în jocul relaţiilor lor profesionale, foarte personalizate, aproape paranoice. Pista e foarte clară, limbajul - foarte simplu, vocabularul - aproape banal, dar construcţia e aparte. Ai senzaţia că textul se apropie de incantaţie, prin valoarea pe care o dă ordinii cuvintelor, anumitor cuvinte şi repetiţiilor. Schimmelpfennig are o adevărată obsesie pentru numere şi, în plus, recunoaşte o anumită influenţă din cinema-ul francez şi italian în convenţiile lui teatrale. În Femeia din trecut sunt, de exemplu, numeroase salturi înainte şi înapoi, ca şi cum cineva derulează o casetă video, sărind la momentele cele mai interesante, dar sunt şi povestiri din unghiuri subiective diferite, de parcă povestea ar fi văzută cu cinci camere de luat vederi şi redată în montaje aproape paralele. Limbajul lui Schimmelpfennig e, de fapt, extrem de simplu, dar tocmai prin asta poate prinde foarte bine la publicul contemporan.

A.D.: Aş vrea să vorbim şi despre contextul în care ţi-ai regizat întoarcerea acasă. Femeia din trecut înseamnă şi un cerc de prieteni care s-au regăsit. Din păcate, Lelia şi Lucian au jucat mai puţin în ultimii ani.
T.-C.P.: Ei au fost asociaţi în proiectele timpurii ale Companiei 777, cu toate că aveau la vremea aceea propria lor structură independentă, Fundaţia Antigona. Mi s-a părut interesant să fac primul meu spectacol din stagiunea asta împreună cu ei. Lelia şi Lucian mi-au propus colaborarea, eu le-am propus textul.

A.D.: Care, printr-o coincidenţă (sau nu), e jucat de actori ajunşi la vârsta personajelor.
T.-C.P.: Sunt curios dacă ei ar fi dispuşi să vorbească mai mult despre coincidenţele astea, despre faptul că sunt împreună de 19 ani, ca în piesă, că propriul lor copil e în perioada de postadolescenţă, la fel ca fiul cuplului din piesă...

A.D.: Cum i-ai descoperit pe Andreea Boboc şi pe Conrad Mericoffer?
T.-C.P.: Căutam un cuplu de tineri pe care să ni-i putem imagina ca fiind exponenţii unei culturi de tip urban. Tinerii din piesă se întâlnesc în spatele blocului şi distracţia lor principală e să meargă la cinema, iar când nu merg la cinema, stau pe-acolo şi dau cu pietre. Nu prea au ce face, sunt prinşi într-o capcană urbană, îşi lasă tag-uri, graffiti pe ziduri şi trăiesc într-o cultură de gherilă, aparent rebelă. Pentru a găsi actorii potriviţi, am organizat audiţii, timp de patru zile, la Centrul Naţional al Dansului. Am văzut vreo 40-50, apoi am reţinut vreo 15, din care i-am ales, în cele din urmă, pe ei. Andreea şi Conrad sunt în etape diferite ale vieţii lor, deşi amândoi arată foarte tineri. Andreea e absolventă a Universităţii de Arte de la Iaşi, a apucat să joace deja în câteva spectacole profesioniste. Conrad abia a terminat anul I la UNATC, aşa încât acesta e debutul lui.

A.D.: Se poate spune că sunt şi două generaţii teatrale, cu valori diferite, în spectacolul tău?
T.-C.P.: Absolut. E totuşi o diferenţă de 20 de ani între actorii care-i joacă pe părinţi şi tinerii din piesă. Într-un fel, ce e interesant e că generaţia noastră, a celor de 40 de ani, nu se vede deloc îmbătrânind, crede că e tânără şi-şi revendică încă statutul de tânăr, vrea totul de la viaţă. Poate că suntem prima generaţie din România mai vizibil cehoviană, refuzăm să îmbătrânim. S-ar putea să fim puţin pândiţi de penibil, iar cei tineri să detecteze acest ridicol. Faţă de cum cred că eram noi - dacă îmi amintesc într-adevăr cum eram noi la 19-20 de ani - tinerii de acum mi se par mai maturi şi siguri de sine. Sunt totuşi o generaţie născută liberă, prin '89 sau '90.

A.D.: Exact când îţi începeai tu studiile de teatru.
T.-C.P.: Da, şi cred că se simte că ei au crescut în familii şi într-o societate care le-a oferit din ce în ce mai multe opţiuni. Mi se par destul de pregătiţi să aleagă, sunt mai puţin înspăimântaţi de viaţă şi de ideea unui eşec decât eram noi - dacă nu reuşim, dacă nu ne angajăm undeva?! Or ei au dreptate, pentru că, de fapt, există mult mai multe piste decât par.

A.D.: Ţi-a fost uşor să găseşti în Bucureşti un spaţiu deschis pentru acest proiect?
T.-C.P.: Eram în Montréal când l-am pus la cale - Lelia şi Lucian ne-au vizitat acolo -, iar cea mai logică alegere ni s-a părut a fi Metropolis, singurul teatru de proiecte subvenţionat în mod permanent, despre care citeam mereu pe internet. Din fericire, George Ivaşcu, directorul său, ne-a acceptat imediat. Un autor contemporan important, cum e Schimmelpfennig, nu poate fi decât la locul lui în repertoriul unui teatru tânăr, care îşi caută şi îşi cultivă un public.

(Bucureşti, iulie 2008)