O farsă horror - Femeia din trecut

Deşi în această vară, indicele de confort termic se menţine la cifre ameninţătoare, teatrul mai dă semne de viaţă. Deschis proiectelor, Teatrul Metropolis reuşeşte să coaguleze ambiţii şi proiecte, bani şi vise, energie şi respect faţă de cuvântul dat. Cui i se pare puţin, să încerce să facă la fel.

Se spune că orice familie are ascuns un schelet în dulap: speranţe şi vise ucise, sentimente călcate în picioare din neatenţie, duioşii vestejite, jigniri memorabile, împăcări impuse de orice altceva decât iubire. Mai zac acolo şi zdrenţele iubirilor virtuale, ale posibililor parteneri de cuplu îndepărtaţi din grabă şi superficialitate. Când oamenii se mută sau fac curăţenie mare, aceste ruine ies la iveală, evocă împrejurările fastuoase când au fost dobândite, adaugă o porţie de regret la mediocritatea vieţii de azi.

În piesa lui Roland Schimmelpfennig, acest conglomerat se întrupează în persoana Femeii din trecut, poate ar fi mai corect spus a Trecutului cu chip de femeie. După aproape 20 de ani de căsnicie, Frank şi Claudia se simt solid ancoraţi în conformismul vieţii, se pregătesc să plece undeva departe împreună cu fiul lor şi împachetează ordonat tot ce consideră că le va fi necesar (chiar şi amintirile dintr-o fază mai ardentă a iubirii şi nu e lipsit de importanţă că aceste amintiri sunt pietre). Femeia care le sună la uşă pretinde că în urmă cu 24 de ani Frank i-au jurat că o va iubi mereu. A venit să-l caute pe "mereu". Până în acest punct, piesa este o scriere realistă, relatând o întâmplare luată parcă din repertoriul telenovelelor şi al reality show-urilor. Intervenţia autorului se exersează întâi pe factorul timp: cursul mai mult sau mai puţin anodin al triunghiului conjugal e întrerupt de întoarceri în timp şi de accelerări spre viitor, reluate după ce s-au desfăşurat faptele, explicaţia capătă nu doar profunzime ci şi cruzime, ceea ce ar fi după autor, principala componentă a relaţiilor umane celor mai bine lustruite.

Frank (Lucian Pavel) nu-şi iubeşte soţia şi nici nu-şi mai aminteşte dacă a iubit-o vreodată, funcţionează ca un automat programat mai bine sau mai prost de aleatoriul înconjurător. Claudia (Lelia Ciobotariu) vrea să-l reţină, nu pentru că îl iubeşte, nu pentru că ar mai avea ceva să-i spună, ci pentru că nu vrea să renunţe la investiţia sentimentală alimentată timp de 19 ani. Băiatul lor, Andi (Conrad Mericoffer) crede că îşi afirmă identitatea scriindu-şi numele pe ziduri şi încearcă (fără să ştie c-o face) să ucidă trecutul părinţilor lui, apoi se lasă omorât, într-un moment de climax erotic, de către strania apariţie din viaţa lor. Pentru că această Romy Vogtländer (Cristina Toma) nu vrea doar să-şi asigure viitorul, ci să anuleze trecutul, să dispară soţia şi fiul, pentru a putea repeta situaţia iniţială. Personajul, la limita dintre realitate şi proiecţie mentală, apare în spectacol sugerând această ambiguitate, dar pe măsură ce dezvoltă relaţii cu personajele care trăiesc strict în planul realităţii, Cristina Toma pierde aura imaginarului, devine o femeie adultă, cam exaltată, cam hămesită, în căutarea propriei tinereţi, a timpului ireversibil. Aşa o percepe Lelia Ciubotaru, evident legată doar de concret, aşa e percepută şi de soţ (foarte bun în partea diurnă a piesei, depăşit acolo unde încearcă să ajungă la propriul adevăr). Nici debutantul Conrad Mericoffer nu pare a-şi da seama că se petrece ceva neobişnuit, se aruncă în aventura erotică, imediat după ce i-a jurat altei iubite că o va iubi "mereu" şi moare pedepsit sau fericit, nu vom şti niciodată. Iubita, Tina (Andreea Boboc) urmăreşte totul şi nu ştie nimic.

Regizorul spectacolului, Theodor Cristian Popescu, aşteptat cu nerăbdare de admiratorii montărilor sale de la sfârşitul anilor 90, se arată acum, la întoarcere, sigur pe mijloacele profesiei, dar ciudat de reţinut faţă de elaborarea unei formule care să dezghioace teatral semnificaţiile textului. Întoarcerile şi prospecţiile în timp nu determină ruperi de ritm, dramatismul este menţinut la o temperatură joasă, nimeni nu vrea cu adevărat ceea ce spune că vrea. O montare rece, interpretări actoriceşti sobre, departe de emoţie, dar şi de bucuria teatrului. Aşa cum e montată piesa, unii încearcă să bage la loc scheletul, alţii ar dori să-i pună oasele în ordine, nimeni nu pare să se întrebe dacă acolo a fost odată viaţă.


Teatrul Metropolis; proiectreplica
Femeia din trecut de Roland Schimmelpfennig
Traducere: Victor Scoradeţ.
În distribuţie: Lucian Pavel, Lelia Ciobotariu, Cristina Toma, Conrad Mericoffer, Andreea Boboc.
Scenografia: Mihai Păcurar.
Mişcare scenică: Florin Fieroiu