Apolodor, în drum spre Labrador (Via Târgu-Mureş)

Călători: Ada Milea, Dorina Chiriac, Radu Bânzaru, Adrian Mihai
Călători urcaţi din mers: Rareş Budileanu, Monica Ristea, Dan Rădulescu
Traseu stabilit de: Gellu Naum
Haltă: Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Sala Mică

Aşa e, în data de 24 februarie, anul curent, Apolodor a făcut o haltă preţ de două spectacole la sala mică a Naţionalului din Târgu-Mureş, acolo unde cea care l-a plămădit pe note muzicale, anume Ada Milea, şi-a început cariera. Ea a declarat în multe interviuri că aici a avut ocazia să joace plăntuţe, nebuni sau să înlocuiască pe altcineva, ocazional, în spectacole. Stau martor că aşa e. Singurul rol consistent pe care îl ţin minte a fost acela al doamnei Quickly în Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare, la absolvirea facultăţii. În rest, în Ping Body de Radu Macrinici a fost plantă carnivoră, în Înviere de Lucian Blaga a fost nebunul/mutul satului, iar în Ines de Castro a cântat puţin. Las la o parte Eu când vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean, acolo unde a cântat şi a compus muzica. Acela e un spectacol aparte, cum nu multe au fost. Apoi Ada Milea a plecat spre Bucureşti, care i-a dat ocazia să îşi desfăşoare şi talentul actoricesc, nu numai pe cel de muzicant (atipic). A mai revenit din când în când la Târgu-Mureş pentru a compune muzică de spectacol, ca de exemplu pentru Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery, un spectacol frumos, cu muzică şi mai frumoasă, pentru Alge după Federico Garcia Lorca şi, recent, pentru Buratino de Alexei Tolstoi.

Atunci când am ascultat discul cu Apolodor am avut mari emoţii, pentru ca acest pinguin trist, suferind de dor, a fost o importantă parte a copilăriei mele: îl ţineam minte cu privirea lui tristă şi cu valijoara, cu notele muzicale care îi ieşeau din gâtlej, cu răbdarea lui de fier care îi trebuia ca să îşi revadă familia, am crescut împreună cu el. L-am redescoperit pe prietenul meu cu valijoară pe coperta CD-ului tot aşa cum îl ştiam, iar Ada Milea i-a dat consistenţă, glas, personalitate, tot ce îi trebuia, în fine, este exact acel Apolodor pe care îl ştiam şi pe care mi-l imaginasem întotdeauna, aşa că bucuria a fost cu atât mai mare.

O altă surpriză, şi mai plăcută, a fost să văd implicarea şi dăruirea cu care Dorina Chiriac a devenit Apolodor şi Radu Bânzaru a devenit Cămila Suzi, tâlharul din Connecticut, căpitanul de vas, savantul, profesorul din Uruguay, iar Adrian Mihai, cu faţa implacabilă, a fost, pe rând, uragan, deşert... şi alte zgomote (bine făcute). Toţi trei interpreţi vocali au dat un recital plin de bun gust şi savoare, efervescent şi amuzant până în pânzele albe (ale corăbiei căpitanului Smith). De aici am tras concluzia că nu numai Ada Milea îl simte cu toată inima şi îl cântă cu toată vocea pe Apolodor, ci şi cei doi actori, ei creând un spectacol care sper să se joace încă mult, mult timp de acum înainte (chiar dacă eu nu am să îl mai revăd, deşi tare aş vrea, îmi ajunge să ştiu că se joacă/cântă şi că astfel, pinguinul din Labrador îşi face cunoscută povestea cât mai mult şi în faţa a cât mai mulţi oameni).

Aplauzele furtunoase de la final au cerut şi bis-uri, mai întâi cu protagoniştii lui Apolodor, după care a rămas la microfon doar Ada Milea cu cântecele ei binecunoscute, spre încântarea întregii asistenţe. Spontan au păşit alături de ea actori ai Naţionalului din Târgu Mureş, care îi cunoşteau melodiile şi care erau prezenţi ca spectatori în sală. Aşa că au mai cântat Monica Ristea, cu verva care o caracterizează, Rareş Budileanu (care este una din vocile masculine de pe Republica Mioritică România, cealaltă voce fiind a lui Răzvan Exarhu) şi Dan Rădulescu, unul din protagoniştii spectacolului Eu când vreau să fluier, fluier. S-a improvizat cât încape (de mult timp nu am mai văzut aşa improvizaţii reuşite!), s-a cântat cât încape, s-a râs cu lacrimi, s-a aplaudat "la greu" (la final mă usturau palmele).

În concluzie, o fericită întâmplare muzicală, comică, literară, teatrală sau cum doriţi să o numiţi - de fapt artistică, în cel mai deplin înţeles al cuvântului - prin care cea care mai demult era "plăntuţă" în sala mică de la Naţional a fost de dată aceasta, pentru o seară, un adevărat sequoia. Fără doar şi poate, îşi merita această revenire spectaculoasă.