Primul meu şoc pe pământ polonez a fost să văd numele lui Kantor pe toate ghişeele de schimb valutar. Mi s-a spus mai apoi că numele lui înseamnă chiar asta - adică "schimb/schimbare" - iar apoi mi s-a părut că popularitatea acestui cuvânt în limba poloneză este un fel de semn că şi teatrul are un loc generos în această societate.
Cât de generos aveam să aflu la capătul celor şase zile petrecute în Varşovia şi Poznan, două dintre numeroasele centre teatrale ale Poloniei. Vizita fusese organizată de Institutul Polonez din Bucureşti, al cărui director, Jaroslaw Godun, nu oboseşte să anime viaţa culturală a Bucureştiului, aruncând însă "buzdugane" şi în alte oraşe, ba chiar şi la Chişinău, fiind, după câte ştiu eu, unul dintre puţinii care mai ţin minte, după prăbuşirea glorioaselor poduri de flori, ce anume ne leagă de Moldova. În fiecare an, Institutul Polonez trimite grupuri de români în Polonia, ca să afle cum "merge" acolo viaţa culturală, în dublul scop de a promova cultura din care face parte, dar şi de a da impulsuri culturii în care s-a stabilit graţie funcţiei. Nu ştiu exact ce se întâmplă după ce românii se întorc acasă, dar ştiu sigur, acum că am fost unul dintre ei, că avem foarte multe lucruri de învăţat de la polonezi.
Destinaţia noastră finală - a grupului condus de Mirela Lazăr de la IP şi alcătuit din Anca Măniuţiu, Visky Andras, Larisa Turea, Vlad Massaci şi cu mine - era Festivalul Malta de la Poznan, dar înainte de a pleca acolo am petrecut două zile la Varşovia. Cum am ajuns, ne-am întâlnit cu Pawel Sztarbowski, directorul departamentului de promovare al Institutului Teatral despre care ajunseseră ceva zvonuri şi în România. Incredibil, dar adevărat: cu cinci ani în urmă, statul polonez a înfiinţat cu bani de la buget un Institut menit să strângă, să claseze şi să pună în valoare arhiva teatrală a ţării, iar pe de altă parte să promoveze în străinătate teatrul polonez. Încă de la intrare ne-am făcut o impresie, fiindcă pe iarba din faţa micii terase a clădirii superbe - monument de patrimoniu - erau întinse câteva şezlonguri având imprimate pe ele... afişe de teatru. Angajaţii institutului pregăteau expoziţia de afişe de teatru din toate timpurile care avea să se deschidă în curând. De anul trecut, pe lângă exploatarea arhivei, prin expoziţii, publicaţii, discuţii şi acces la arhivă şi librăria de teatru, Institutul organizează şi un festival, o panoramă varşoviană a teatrului din toată ţara, iar materialele de presă de la prima ediţie sunt impresionante. E suficient să le citeşti (sunt bilingve) ca să-ţi dai seama că există în această ţară o extraordinară efervescenţă a teatrului, multe nume noi, multe spectacole controversate, o activă redescoperire a clasicilor literaturii naţionale, un discurs critic convingător şi o admirabilă diversitate, toate menite să trezească invidia (bună) a celui venit dintr-o ţară în care teatrul, cu micii excepţii, se scaldă în ape călduţe şi tulburi. Pentru promovare, tinerii angajaţi ai Institutului, cu o medie de 30 de ani, ni s-a spus, au creat un site special, trimit newsletter-uri informative unei liste de colaboratori internaţionali, iar pentru festival au angajat o echipă de tineri pasionaţi care fac "filme despre spectacole", postate apoi pe youtube şi pe site-ul festivalului. Tot Institutul a organizat, în urmă cu câţiva ani, un concurs pentru a pune bazele a ceea ce ei au numit "Noua forţă critică", iar rezultatele nu au întârziat să apară: noi nume de critici s-au afirmat, iar faptul că proveneau din varii domenii n-a mai contat pentru nimeni.
Eram deja puţin apăsată când am plecat prin parcul frumos în mijlocul căruia se află această instituţie de care teatrul românesc are nevoie ca de aer. Iar asta nu era decât începutul.
Recuperarea trecutului recent prin docudrame
A doua zi, la Teatrul Naţional, am aflat de la directorul adjunct Tomasz Kubikowski că lucrurile seamănă destul de bine cu cele de la noi - repertoriul destul de amestecat, criterii incerte în alegerea titlurilor şi a regizorilor... DAR... teatrul are deschidere europeană declarată, pusă în practică prin invitarea unor regizori din afară, programe educaţionale serioase, pentru crearea unui nou public, workshopuri de dramaturgie finalizate cu prezentarea de mici spectacole într-un studio dedicat acestui gen de manifestări şi, mai ales, are o sală studio perfectă, flexibilă, transformabilă în varii forme, un spaţiu care te inspiră de cum intri în el şi pentru care s-ar bate orice regizor.
La Teatrul Naţional de Televiziune, cunoscând-o pe directoarea Wanda Zwinogrodzka, am căpătat motive în plus de admiraţie. Cu câţiva ani în urmă, a existat o tentativă de desfiinţare a programului care a "legănat" atâţia polonezi în serile de luni. Încercarea a fost soldată cu un eşec în urma protestelor generale declanşate. Revenit pe poziţii, Teatrul de televiziune nu s-a mai mulţumit doar să exploateze bogata arhivă pe care o are în posesie, ci a început să şi producă spectacole, să şi preia producţii ale teatrelor, iar mai nou, să creeze o serie de docu-drame - sub titlul Stage of facts - bazată pe fapte reale şi menită să ajute la redescoperirea trecutului recent. Acest program a dublat ratingul teatrului la TV şi i-a convins până şi pe cei mai sceptici de rolul pe care o asemenea instituţie îl poate juca. Dacă e condusă de cineva în stare de asta.
De vizita la sediul redacţiei Gazeta Wiborcza jurnalistul din mine o să-şi amintească mereu, fiindcă nimic nu se compară cu atmosfera bună dintr-o redacţie, creată atunci când oamenii cred în ceea ce fac şi sunt răsplătiţi prin a fi citiţi de o opinie publică vie, animată, demnă să le comenteze articolele. GW îşi păstrează un tiraj constant de 450.000 de exemplare în ciuda faptului că are două ediţii electronice şi nu se teme să includă 12 pagini dedicate culturii în fiecare număr!!! Din întâlnirea cu reprezentantul departamentului cultural al ziarului am reţinut multe, dar ceva nu-mi iese din cap cu nici un chip: când a murit regizorul Ingmar Bergman, GW a dedicat memoriei acestei uriaşe figuri a filmului secolului XX nu mai puţin de 12 pagini. No comment.
Înainte să plecăm spre Poznan, având deja o imagine despre ce înseamnă trecutul şi memoria pentru polonezi, am intrat în cea mai prestigioasă galerie de artă din Varşovia unde am văzut o expoziţie care ne-a mai reparat puţin moralul: dadaEast, o trecere în revistă istorică, până în zilele noastre, din care merită pomenite nume precum Lia şi Dan Perjovschi, Ion Grigorescu, Ştefan Constantinescu, Ioana Botea şi mulţi alţii.
Tocmai când cumpăram un album Jozef Szajna din magazinul muzeului, Mirela mi-a spus că aflase cu o zi în urmă într-o convorbire cu Jaroslaw Godun că Szajna a murit - era 25 iunie 2008, el murise în ziua dinainte şi n-am să uit niciodată cum şi în ce moment am primit această veste. Puţinul pe care îl ştiam despre el din cărţi se completează acum cu voluminosul album în care toată viaţa parcă îi e prinsă în ace, cum sunt prinşi fluturii în insectar. Fotografiile din spectacolele lui intrate în istorie redau incredibila modernitate a acestor creaţii ce prindeau viaţă în deceniile '60-'70, în plin regim comunist, fiind descoperite, în ciuda încercărilor de izolare, de către un Occident care le-a adoptat imediat ca pe o gură de oxigen, aşa cum i-a adoptat pe Grotowski şi pe Kantor. Iată o diferenţă radicală faţă de ceea ce se întâmpla cu teatrul românesc, mult mai puţin "exportat" şi "exportabil" - ieri ca şi azi.
Teatru în parcuri, în piaţă, sub pod şi la abator
Festivalul Malta a împlinit anul acesta 18 ani, exact ca Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti, deşi ca profil seamănă mai mult cu Festivalul de la Sibiu. Vremea bună din iunie i-a permis o dezvoltare în direcţia teatrului de stradă, însă nu a fost singurul factor, cel principal fiind constituit de interesul mai multor trupe poloneze pentru acest tip de exprimare directă. E momentul aici să subliniem că "teatru de stradă" nu înseamnă deloc trei clovni cu mingiuţe sau vestitele statui umane de prin pieţele capitalelor turistice, aşa cum încă mai cred unii oameni de teatru de pe la noi, ci producţii elaborate, concurând în imaginaţie şi forţă de expresie cele mai bune spectacole indoor.
Dar primul spectacol văzut la Malta venea dintr-o cu totul altă zonă, respectiv zona imprevizibilă şi încă neconturată, dar plină de posibilităţi a "teatrului virtual" ("o contradicţie în termeni", cum l-a definit Anca Măniuţiu, profesor universitar care printre altele predă şi un curs cu acest subiect). În SHE, spectacol multimedia plasat în spaţiul fabulos al vechiului abator al oraşului, dedicat în ultimii ani întâmplărilor culturale (da, şi de asta ducem lipsă, la noi în asemenea spaţii dezafectate se fac numai mall-uri!) regizoarea Isabella Gustowska face cronica unei singurătăţi ce pare şi mai acută în inima marilor oraşe. Hala uriaşă, cu mai multe încăperi, se umple de imagini filmate şi montate, proiectate apoi pe pereţi, în cercuri succesive, în fiecare dintre ele desfăşurându-se aceeaşi căutare asiduă a "Ei", a perechii, a femeii ideale ascunse acolo, în mulţime. Plecând de la Google map, într-o succesiune de focus-uri, imaginea caută, caută cu disperare şi se opreşte din când în când decupând chipuri de femei din mulţime, într-un ritm ce dezvoltă o poezie proprie. Într-o altă încăpere, imaginile de pe pereţi sunt completate cu o bucăţică de oraş recreat printr-o promenadă pe care se plimbă cupluri, femei cu căţelul în lesă, ba chiar şi o fată pe bicicletă. Căutarea este şi a spectatorului, care trebuie să parcurgă un traseu prin sălile aflate în semiobscuritate, alături de persoane necunoscute. Într-un colţ va descoperi cum se concurează imaginea filmată cu fiinţa vie, prezentă - o fată redă în limbajul muţilor un discurs ce rămâne străin celui ce nu cunoaşte limba - în altul va urmări o proiecţie cu două avataruri, un el şi o ea care se cunosc în Second Life, iar altundeva, va putea trage cu ochiul, ca un adevărat voyeur la două fete care probează haine, într-o cameră a cărei podea este acoperită de ţesături abandonate. E o călătorie în necunoscut, acompaniată de o muzică bună şi care te face să te gândeşti la propria singurătate, la propria căutare a celuilalt, la anxietăţile contemporane care se hrănesc din cu totul alte temeri şi griji decât anxietăţile generaţiilor anterioare. Decupajul alert al imaginilor, ritmul de videoclip, construcţia generală, gen happening, posibilitatea dată spectatorului de a-şi croi propria poveste din multitudinea de imagini care se repetă ciclic - toate fac din această "media story" cum o supranumeşte autoarea ei, un produs demn de tot interesul, un pas decis către ceea ce ar putea fi teatrul viitorului.
În acelaşi loc, Vechiul abator, care s-a dovedit extrem de mare, am văzut imediat după She, înaintând în noapte, producţia Teatrului Clipa, în colaborare cu Teatrul Strefa Ciszy - Salto Mortale, "circ negru pentru şase piane şi doisprezece actori", cum l-au definit creatorii săi. Spectatorii strânşi într-o curte interioară sunt mai întâi ţinuţi sub observaţie de câteva reflectoare care "baleiază" mulţimea, creând o stare similară cu aceea de teroare. Deodată, apare de niciunde un convoi al morţii, asemeni celor despre care se povesteşte că existau pe vremuri în lagărele de concentrare: muzicanţi care cântă înainte să moară. Alaiul alcătuit din personaje bizare, amestec de circari şi ciocli va strânge cele şase piane aruncate prin curtea interioară şi le va "tortura" sub ochii spectatorilor, transformându-le în scenă pentru coregrafia lor distructivă, smulgându-le corzile şi călărindu-le ca pe nişte animale de povară. Grotesca demonstraţie de forţă are loc în ritmul unei excelente muzici de jazz din care lipseşte tocmai pianul, care lasă loc instrumentelor de suflat să plângă această lentă dispariţie. Finalul în care pianele parţial dezasamblate sunt transformate, prin suprapunere, într-o scară anonimă de bloc, pe care se peregrinează oameni obişnuiţi şi indiferenţi (doar un copil pare să observe clapele pianului şi încearcă să le ridice, curios, oprit însă de un adult) ne aminteşte că producţia se bazează pe o istorie reală a distrugerii de către nazişti a pianelor abandonate de populaţia de origine evreiască a Varşoviei. Şi că istoria cade prea uşor în uitare, ceea ce generează pericolul ca ea să se repete.
Picioroangele metafizice
Despre teatrul Biuro Podrozy aflasem cu câţiva ani în urmă când fusese senzaţia Festivalului Artelor de Stradă de la Valladolid. Văzusem trei spectacole ale lor Carmen Funebre, Pigs şi Macbeth şi de fiecare dată am fost impresionată de forţa metaforelor pe care le desenează aceşti actori jucându-se degajat cu materialele inflamabile şi alergând pe picioroange ca nişte acrobaţi bine antrenaţi. Povestea pe care actorii trupei (al cărei nume înseamnă "agenţia de voiaj", ales ca să ironizeze interdicţiile de circulaţie de dinainte de '89) o spun în cea mai nouă producţie a lor, H of D (prescurtarea sintagmei "heart of darkness" dintr-o nuvelă de Joseph Conrad, care a inspirat spectacolul) are în inima ei conflictul valabil peste tot în lume dintre bogaţi şi săraci, problemă foarte actuală în ţările postcomuniste unde societatea e în plină scindare. Jucat sub podul Przemsysl de lângă Poznan, tocmai pentru a-i găsi pe homeleşi "la ei acasă", spectacolul foloseşte instrumentele obişnuite ale trupei, focul şi picioroangele (plasate aici astfel încât cei ce "deratizează" o comunitate de homeleşi să pară fiinţe hibride, aseptice, în costumele lor de protecţie asemănătoare cu ale astronauţilor), la care adaugă un cub pentru proiecţii video foarte high-tech, care dă un tuşeu science-fiction spectacolului. Regizorul Pawel Szkotak nu ia partea nici bogaţilor, nici săracilor, el face aluzie numai la răul provocat de această polarizare ce sfârşeşte prin a afecta umanitatea în general, injectând ură şi violenţă în oameni.
Întâmplarea a făcut să-i întâlnim chiar la urmă pe aceia care sunt în Polonia o adevărată legendă a dizidenţei: actorii fondatori ai Teatrului Osmego Dnia (Teatrul Zilei a Opta). Cu o istorie absolut impresionantă, din care nu lipsesc persecuţiile politice, reprezentaţiile date în biserici când teatrul le-a fost închis în urma Legii marţiale, exilul în Italia şi reîntoarcerea acasă după 1990, Teatrul Osmego Dnia este exemplul perfect de activism artistic de cea mai înaltă clasă. Mereu atenţi şi prezenţi în spaţiul public, cu o atitudine critică exprimată în producţiile lor, actorii de la Osmego Dnia au împins până la ultimele consecinţe nevoia lor de exprimare liberă, fără să cedeze în faţa ameninţărilor şi persecuţiilor. Reîntorşi după 1990 în Polonia, ei se bucură acum de o recunoaştere binemeritată, iar finanţarea de către stat a proiectelor lor le permite un confort generator de excelenţă artistică. Cel mai nou spectacol al lor, Czas Matek (Timpul mamelor) este o alegorie având în centrul ei povestea unei mame care îşi pierde fiul într-un război. E vorba de fapt despre toate mamele din lume, despre toate războaiele în care pier fiinţe nevinovate - fiinţe concepute şi crescute cu dragoste şi odată cu care mor toate speranţele investite în ele de către cei apropiaţi. Operând cu trei scene plus dispozitive mobile ce fac din când în când trecerea de la o scenă la alta (trecere decupată altfel prin luminile reflectoarelor), artiştii Osmego Dnia au folosit cele mai noi tehnici - proiecţii video sofisticate, inclusiv proiecţii pe fum, perdele de lumină, proiectoare puternice care "duc" imaginea până şi pe copacii din parcul în care se joacă spectacolul, lumini spectaculoase şi mecanisme ce fac vizibili actorii chiar de la distanţă - pentru a crea metafore scenice rafinate prin care vorbesc despre o temă mereu actuală. Felul în care seria de numere anonime ale soldaţilor dispăruţi, proiectate mai întâi pe cerul întunecat şi pe copaci, se transformă deodată în chipuri din fotografii "aruncate" pe bucăţi de cârpă ţinute de mamele lor, căpătând astfel identitate, nu poate fi uitat curând.
Dans nonstop
Am mai văzut la Poznan, aproape fără să ne fi propus, spectacolele din piaţa mare a oraşului - locul în care am mai trăit o uimire: şi anume aceea că mărcile de bere care îşi făceau reclamă pe umbreluţele teraselor sponsorizau fie centre culturale, fie teatre din oraş! Asta în timp ce la terase se urmăreau, cum era şi firesc, meciurile Campionatului European. Oare când o să vedem o marcă de bere de la noi mândrindu-se că sprijină o instituţie culturală? (din ciclul "întrebări fără răspuns" provocat de întâlnirea cu Polonia).
Şi am mai vizitat Teatrul de Dans, o instituţie ce funcţionează de 35 de ani şi, fără să fi avut vreodată un sediu propriu (e găzduit de Liceul de Balet din oraş) a produs zeci de spectacole, a invitat mari coregrafi ai lumii, organizează cursuri de mare succes la care se înscriu dansatori din toată lumea. În festival au organizat o noapte a Teatrului de Dans în care au prezentat spectacole de la ora 21.00 la ora 2 noaptea, non-stop, în toate spaţiile disponibile, inclusiv curtea Liceului de balet. O sărbătoare care a făcut să se umple clădirea de tineri dornici să petreacă o altfel de noapte în oraş.
Dacă ar fi să trag vreo concluzie după această vizită densă, aş spune că sunt în admiraţie - atâtea idei demne de a fi urmate, atâtea strategii numai bune de invidiat, atâta normalitate care lipseşte la noi - dar şi că întâlnirea cu un loc în care "se poate" îţi dă curaj să încerci să faci ce poţi ca să mişti şi tu lucrurile înainte.