Un mare regizor de film, o coregrafă "on the edge", un grup de artişti vizuali, un regizor de teatru şi un grup de luptători împotriva totalitarismului au fost vedetele celei de a 12-a ediţii a Premiului Europa pentru teatru. În 12 ani, acest premiu sprijinit de Uniunea europeană, prin Comisia pentru cultură, dar şi de Parlamentul european a crescut, a câştigat prestigiu şi a făcut un pui - Premiul Noi realităţi teatrale - care se împarte mai multor creatori. Anual, odată cu decernarea, are loc un mini festival ce ţine cât un weekend prelungit dar valorează cât o stagiune întreagă. O stagiune a noutăţilor teatrale europene, combinând valorile clasice, confirmate în ani, cu pariurile curajoase pe aceia care vor face teatrul de mâine.
Şi cum teatrul de mâine începe acum, anul acesta la Salonic - oraş care a găzduit pentru a doua oară Premiul Europa - cei peste două sute de critici, jurnalişti şi oameni de teatru invitaţi au aflat că oxigenul de care această artă are nevoie vine nu numai de la noile nume născute "pe căi normale", adică din teatru (Krzysztof Warlikowski), ci şi din lumea dansului (Sasha Waltz) precum şi din aceea a artelor vizuale (Rimini Protokoll). Juriul alcătuit din 17 personalităţi din lumea teatrului european (printre care criticul de teatru de origine română George Banu şi regizorul Alexandru Darie - preşedinte al Uniunii Teatrelor Europene) a preferat să-i premieze pe toţi trei în loc să aleagă, mai ales că ei exprimă direcţii diferite din teatrul lumii de azi, cu nimic mai prejos una faţă de alta.
Exotismul est-european
Warlikowski face de câţiva ani buni o impresie puternică în marile festivaluri ale lumii, iar numele lui a devenit comun cu noul teatru, mai precis cu teatrul est-european care a suscitat dintotdeauna, chiar dacă cu oscilaţii, interesul vestului. Tânărul regizor polonez care a făcut un prim pas în atenţia "civilizaţiei teatrale" când a fost invitat pentru un workshop la Piccolo Teatro din Milano (în acelaşi timp cu tânăra scenografă româncă Velica Panduru), pe filiera Uniunii Teatrelor Europene, a sfârşit prin a se declara mai degrabă european decât polonez. Atmosfera profund "dark" a spectacolelor sale stârneşte uneori rezerve în locul numit "acasă", dar fascinează ca un show exotic lumea teatrală din vest, care încă mai încearcă să afle cum a fost posibilă supravieţuirea unor regimuri totalitare şi ce anume se întâmpla din punct de vedere artistic în tot acest timp.
Warlikowski face însă parte din generaţia care o rupe cu trecutul şi nu mai e deloc interesată de încărcătura politică ce apare încă, rezidual, în operele regizorilor polonezi consacraţi înainte de 1990 (Krystian Lupa, Jerzy Grzegorzewski, Jerzy Jarocki). Pentru el şi cei din generaţia lui altele sunt motivele de depresie, altele presiunile exterioare, altele evadările. Şi ei funcţionează ca într-un spaţiu concentraţionar, dar celula lor este comună cu a tuturor celor care nu-şi găsesc locul şi liniştea într-o contemporaneitate ce bulversează spiritul. De la Hamlet de Shakespeare la Purificare de Sarah Kane (ca să vorbesc doar despre spectacolele pe care le-am văzut, primul la Avignon în 2001, al doilea acum, la Salonic) Warlikowski reface traseul eroului romantic modern, erou lipsit de măreţie, dar vibrând în schimb de fragilitate. Un erou lipsit de apărare, care îşi face scut din propria-i sensibilitate.
Atmosfera spectacolului Cleansed/Purificare de Sarah Kane, prezentat în mini-festivalul de la Salonic, drept operă reprezentativă a celui ce primea Premiul "Noi realităţi teatrale" impregnează imediat conştiinţa spectatorului ca gustul amar limba celui care bea pelin. O simţi de la început, venind ca un val, odată cu cântecul cântat de Renate Jett, o apariţie fantomatică menită să reinjecteze spectatorului o profundă melancolie pe parcursul spectacolului prin song-urile şi monologurile ei. Vorbind undeva despre spectacol, regizorul povesteşte că actriţa de origine austriacă a vrut să renunţe pe parcursul repetiţiilor, nefiind obişnuită cu maniera lui de lucru, care presupune o profundă confesiune a tuturor celor implicaţi, o expunere totală provocată cu bunăştiinţă, tocmai pentru a se exclude de la bun început orice posibilă notă de falsitate, mai ales dintr-un spectacol bazat pe o extrem de intimă sondare. Până la urmă Renate Jett a rămas şi este cea mai autentică dintre apariţiile din scenă, prezenţa ei marcând de fiecare dată un fel de transgresare a spaţiului fizic, o trecere spre pseudorealitatea în care se autoproiectează eroina Grace.
Vorbind despre spectacol, Warlikowski acuză lipsa de deschidere a societăţii poloneze, unde "subiectul schimbării de sex este încă un tabu puternic", dar face prin asta o nedreptate spectacolului în care nu schimbarea de sex este esenţială, ci transformarea sinelui prin voinţă personală, o voinţă frizând absurdul, o voinţă deturnată de suferinţa intimă profundă cauzată de pierderea celui iubit, în cazul de faţă fratele eroinei, dar o voinţă care iese învingătoare. Iar asta provoacă o unică, firavă, rază de speranţă într-un spectacol scufundat în abisurile conştiinţei contemporane. Impecabil la nivelul realizării scenice - cu un decor simplu (Matgorzata Szczesniak), transformabil prin lumini (Felice Ross) şi un sound design care face să pară tangibilă acea "tânjire" interioară (Crave se intitulează o altă piesă celebră a Sarei Kane, recent montată la Schaubuhne am Lehniner Platz de către Thomas Ostermeier) specifică omului contemporan, condamnat să ascundă cu preţul propriei sufocări fiinţa frumoasă, dornică, efervescentă care se zbate înăuntrul lui (ideea de scenografie a spectacolului lui Ostermeier e tocmai să-i aşeze pe actori pe nişte piedestaluri în care se întrezăresc în anumite momente "dublii" lor, zbătându-se într-un prizonierat abstract, imposibil de tradus complet în cuvinte).
Elveţia - decor pentru Bollywood
Mult mai luminoasă şi plină de încredere este viziunea artiştilor reuniţi sub numele de Rimini Protokoll şi deveniţi, odată cu prezenţa lor impresionantă de anul trecut la Festivalul de la Avignon, stindardul "noului teatru", orice va fi însemnând acesta. Pe Stefan Kaegi, Daniel Wetzel şi Helgard Haug îi uneşte interesul profund pentru oamenii simpli, obişnuiţi, cu problemele lor comune, dar capabile să trezească emoţii autentice. Ei au aprofundat ideea mai veche de a decupa fapte de viaţă din contextul în care s-au născut şi de a le "ridica" pe scena de teatru. Mnemopark, prezentat la Salonic (şi la Avignon 2007) s-a născut când Stefan Kaegi a nimerit din întâmplare într-un atelier unde se făceau modelaje, mici machete reproducând la scară trenuri de toate tipurile. A vrut să-i cunoască mai bine pe oamenii care aveau răbdarea să construiască aşa ceva şi pe urmă i-a ales dintre ei pe aceia capabili să-şi exhibe spiritul ludic (era clar că majoritatea îl posedau, dar nu toţi reuşeau să-l comunice, deci "să se joace şi cu alţii"). A rezultat un amestec de documentar - o actriţă citeşte în reprize date statistice despre Elveţia, care, expuse sec, devin amuzante prin semnificaţiile lor (de exemplu aflăm că are mai multe vaci decât i-ar trebui în sute de ani, că vacile emit mai mult CO2 decât maşinile sau că în Alpii elveţieni s-au filmat multe scene pentru producţiile de la Bollywood, fiindcă peisajele ei exprimau perfecţiunea, adică exact ce-şi doreau autorii şi nu găseau la ei acasă).
Al doilea plan al spectacolului are loc la nivelul meselor pe care sunt instalate machetele trenuleţelor împreună cu lumea lor miniaturală alcătuită din gări, şosele, căsuţe, mici personaje care însufleţesc peisajul - totul filmat cu camere de luat vederi miniaturale şi proiectat pe ecranul din spate, cu tot cu feţele celor ce au construit machetele şi le veghează atent destinele - trei "bricoleuri" în vârstă de 80 de ani. Aflaţi în scenă din primul moment şi prezentaţi publicului, cei trei simpatici bătrânei înarmaţi cu răbdarea unor comandanţi de armate care îşi conduc trupele din birou, calculând minuţios traiectorii cu ajutorul soldăţeilor de plumb, sunt însă şi implicaţi direct în ficţiunea creată în interiorul Mnemopark. Fiindcă peisajul miniatural slujeşte drept background pentru o poveste cu terorişti - ce loc mai bun decât gările pentru plasare de bombe? - dar mai şi "înghite" de câteva ori fiinţele care l-au produs. Într-un exerciţiu de sondare a virtualului, cei trei intră pe rând în lumea miniaturală (actriţa face o "vrajă" gen hocus-pocus pentru asta) şi, tot cu ajutorul camerelor de luat vederi, suferă o reducere de dimensiune şi devin personaje în materialul filmat care se proiectează pe fundal.
Ceea ce interesează aici este nu numai faptul că planurile realităţii şi ale ficţiunii sunt astfel amestecate cu ajutorul mijloacelor tehnice, ci mai ales structura originală a scenariului urmărit de creatorii acestei întrepătrunderi. Umorul este valoarea principală a acestei creaţii despre oameni adevăraţi, iar tratamentul imaginii video şi muzica folosite fac din Mnemopark o aventură pe care şi-ar dori să o trăiască oricine.
Teatrul experţilor
La Salonic Rimini Protokoll a fost prezentat şi printr-o întâlnire directă cu câţiva dintre potagoniştii altor producţii ale lor: o femeie care a suferit un transplant de inimă şi a jucat în spectacolul dedicat "specialiştilor în inimi", Blaiberg and sweetheart19 (după numele primului om care a suferit un transplant de inimă şi după nickname-ul folosit cel mai des pe internet de cei care îşi caută un partener de viaţă), un mecanic de avioane distribuit în spectacolul despre concedierea masivă de la compania aviatică belgiană Sabena, falimentară în 2001, profesorul universitar Thomas Kuczynski, editorul celebrei cărţi a lui Marx, care joacă în spectacolul Das Kapital, alături de alţi oameni care au avut legătură directă şi profundă cu această carte care a schimbat istoria lumii. Toţi "experţii" invitaţi - revista Theater der Zeit a numit teatrul făcut de grupul Rimini Protokoll un "teatru al experţilor" - vorbeau despre întâlnirea esenţială cu aceşti artişti care i-au făcut să se simtă unici şi să-şi reconsidere propria existenţă. Iar fragmentele din spectacole, redate sub formă de proiecţie, au fost de ajuns să stârnească pe deplin curiozitatea generală a celor prezenţi. În "teatrul experţilor", înscris într-un "reality trend" care nu va înceta să hrănească noile forme teatrale, se conturează alte surse de emoţie, iar sensibilitatea contemporană, atât de agresată în ultimii ani, este atinsă în puncte neaşteptate, motive suficiente pentru ca Rimini Protokoll să-şi merite, poate cel mai deplin, premiul "Noi realităţi teatrale" împărţit cu Warlikowski şi Sasha Waltz.
Jocul cu corpul
Totuşi, nu se poate spune că aceasta din urmă nu este şi ea îndreptăţită la o recunoaştere a noilor trasee pe care le-a propus în spaţiul teatral, trasee inspirate din mobilitatea dansatorului, al cărui statut practic l-a redefinit. Dând greutate mişcărilor abstracte prin adăugarea de contexte şi decoruri concrete, prin alăturarea corpurilor dansatorilor cu suprafeţe recognoscibile (ca în Alee der Kosmonauten plasat într-o sufragerie sau Travelogue 1- Twenty to Eight care este dansat în decrul unei bucătării) Sasha Waltz şi-a pus semnătura pe creaţii care au schimbat paradigma dansului contemporan, aducându-l mai aproape de teatru. Dar şi celelalte arte îi sunt aproape coregrafei care încorporează în spectacolele sale muzica originală, scrisă pentru performeri care o interpretează live, în timpul reprezentaţiei (Impromptus sau Insideout). Pentru cel din urmă spectacol, Insideout, Waltz a folosit 20 de actori şi zece muzicieni plasaţi în diferite locuri dintr-o clădire, spectatorii fiind îndemnaţi să urmeze un traseu complex pentru a-i urmări pe toţi. Coregrafa lucrează aprofundat cu compozitori (Rebecca Saunders), artişti vizuali (Philip Bußmann) designeri de lumini (Martin Hauk), iar rezultatul este un nou concept de spectacol ce poartă amprenta spiritului cercetător al artistei.
În ultimii ani Sasha Waltz şi-a îndreptat atenţia către opere cărora le-a dat un aer complet nou, redesenând nu numai baletul, ci imaginând de fiecare dată un complex design scenic. Imaginile corpurilor dansând în apă din Dido şi Aeneas de Purcell (2005) sau tratamentul modern pe care l-a aplicat Medeei (opera Medeamaterial scrisă de Pascal Dusapin după texte de Heiner Muller - 2007) au stârnit valuri de admiraţie în lume, cele două spectacole fiind urmate acum de montarea simfoniei dramatice a lui Berlioz, Romeo şi Julieta, pentru realizarea căreia coregrafa a fost comisionată de Opera Naţională din Paris. Traseul mondial al Sashei Waltz, ale cărei turnee sunt programate până în 2009 pare de neoprit, însă el nu a inclus şi Salonicul, coregrafa nefiind prezentă pentru a-şi ridica premiul "Noi realităţi teatrale". I-a ţinut locul, cât s-a putut, filmul Grădina deliciilor pământeşti, semnat de Brigitte Kramer şi produs de Arte în colaborare cu ZDF theaterkanal. (Da, Germania finanţează un canal dedicat teatrului).
Statuia lui Patrice Chereau
Un oraş vechi, în care istoria îşi cere drepturile la fiecare colţ de stradă, insinuându-se în "look-ul" contemporan, Salonicul este plin de viaţă. Oamenii nu se omoară deloc cu munca, ştiu să se bucure de fiecare moment, iar dovada sunt numeroasele taverne care sunt pline până târziu în noapte de cetăţeni de toate vârstele, în mare parte localnici, deşi nici de turişti nu se duce lipsă. Atmosfera de veselie şi de bunădispoziţie se transmite imediat celui ce poposeşte aici şi, combinată cu admiraţia pentru felul în care grecii se îngrijesc de relicvele unui trecut măreţ, generează călătorului o plăcută amintire.
Susţinând doi ani la rând organizarea festivităţilor pentru "Premiul Europa pentru teatru", Salonicul (prin ministerul Culturii, sub patronajul primului-ministru al Greciei) şi-a asigurat un aflux de personalităţi teatrale contemporane cât alţii nu au într-un deceniu întreg.
Dintre toţi, poate cel mai cunoscut în 2008 a fost regizorul de teatru şi film Patrice Chéreau (pe care şi românii l-au avut în vizită, la Festivalul Naţional de Teatru din 2006). Atât de cunoscut încât, printre atâtea statui câte are oraşul, părea el însuşi o statuie, la edificiul căreia au lucrat cu aplicaţie criticii, eseiştii, jurnaliştii, actorii şi regizorii care au lucrat cu el - cu toţii prezenţi la seminariile dedicate celui distins cu Premiul Europa pentru teatru, pentru discuţii purtate în absenţa acestuia. Nu pentru că Chereau n-ar fi fost acolo, căci era. A susţinut chiar una dintre lecturile sale devenite celebre în ultimii ani (mai ales pentru că lecturile sunt unica lui legătură cu teatrul, de la un timp). De data aceasta n-a fost singur (ca la Bucureşti, unde a prezentat Marele inchizitor, după Dostoievski), ci alături de actriţa sa Dominique Blanc, cu care a citit un text de Marguerite Duras, la Douleur. Dacă n-ar fi fost proiecţia filmului cu opera Din casa morţilor de Janacek (o producţie 2007 a Viena Festival, Holland Festival şi Aix-en Provence) statuia ar fi părut destul de prăfuită, mai ales prin comparaţie cu cei trei foarte "fresh" premianţi "responsabili" cu noile realităţi teatrale. Dar Chereau recompensează şi prin prezenţa sa rafinată, elegantă, marcată de o tristeţe insinuantă, plină de mister. E o apariţie, iar asta face mare parte dintr-o carieră în teatru.
Teatrul care face prizonieri. La propriu
Cea mai consistentă prezenţă la Salonic, dacă luăm în calcul numai numărul de reprezentaţii prezentate, a fost aceea a Teatrului liber din Belarus. Exista o curiozitate generală faţă de această companie despre care se ştia doar că este ţinută sub observaţie, cenzurată şi uneori chiar pedepsită cu privarea de libertate de către autorităţile statului în care funcţionează. Anul trecut în vară, la Festivalul de la Edinburgh, dramaturgul englez Mark Ravenhill făcea un apel înainte de un spectacol al său către toţi cei care ar putea să protesteze public faţă de recenta arestare a membrilor companiei, cu tot cu o parte din publicul lor. Au fost şi alţii care s-au ridicat în sprijinul Teatrului liber din Belarus, iar printre ei dramaturgii Harold Pinter şi Vaclav Havel care au insistat ca această companie să primească un premiu european care să-i întărească statutul la el acasă. S-a inventat astfel o menţiune specială, cum nu se poate mai potrivită pentru un teatru modest, dar activ, a cărui semnificaţie ţine de contextul politic şi nu de inovaţia estetică.
O mostră din ceea ce organizatorii au numit "estetica rezistenţei" a fost spectacolul Generation Jeans, scris, regizat şi jucat de Nikolai Khalezin, aflat în scenă alături de un Dj care mixa muzică impregnată de nostalgia ultimului deceniu sub comunism. Un monolog dedicat blue-jeans-ilor, ca stindard al libertăţii, textul era un palid adaos la seria operelor create în teatru şi film plecând de la realităţile epocii şi filtrând nostalgia generată de acestea în contextul tulbure al tranziţiei din societăţile ieşite din totalitarism. Dincolo de simbolistica destul de primitivă, inimoşii de la Teatrul Liber nu se pot lăuda decât cu entuziasmul lor, care ar putea muta munţii.