Spiritul Timpului - Urban Kiss

Faptul că lumea contemporană reprezintă, pentru orice artist, indiferent de "ramura" în care se manifestă el, o provocare de nerefuzat este atât de evident încât a-l demonstra ar fi şi superfluu, şi pretenţios. Această provocare capătă, fireşte, răspunsuri diferite, în funcţie de sensibilitatea, mijloacele şi scopurile artistului. Ameţitor de diverse, răspunsurile sunt legate printr-un fir greu sesizabil, dar neaşteptat de solid, al cărui nume ar putea fi (fără legătură cu filmul difuzat pe Internet - sau, totuşi?...) Spiritul Timpului.

Iar ceea ce pare a-i impune artistului acest Spirit al Timpului este, mai întâi, preeminenţa imaginii asupra oricărui alt element al operei sale - de unde apariţia unor creaţii hibride precum, de pildă, cartea-obiect, cu un aspect grafic ce se valorizează independent de conţinutul propriu-zis al volumului, ori muzica concretă, în care prezenţa fizică a instrumentului producător de sunete (sau zgomote) ajunge să fie la fel de importantă ca şi sunetul în sine. Vine la rând, în decalogul exigenţelor cărora trebuie să le răspundă artistul contemporan, discontinuitatea, fragmentarismul; pentru a înţelege pe deplin ponderea pe care o are, în clipa de faţă, elipsa narativă (indiferent de tipul naraţiunii: literară, plastică, muzicală, chiar arhitectonică), e suficient să privim un film făcut azi şi unul datând - oh, nu de acum un secol, ci, doar, din anii 1970-'80. În fine, încheie cortegiul (în varianta condensată pe care am schiţat-o aici) sincretismul sau, mai exact, mixajul feluritelor limbaje artistice; ca să ne oprim la teatru, îşi mai poate închipui cineva un spectacol contemporan în care să nu existe dans, proiecţii video sau muzică? Fără îndoială, nu.

Cu atât mai căutate sunt, de aceea, reprezentaţiile care îşi asumă din capului locului, în mod deschis şi declarat, apartenenţa la mai multe "arii" artistice simultan; reprezentaţiile pe care, altfel spus, nu ştii să le clasifici, să le "încadrezi": teatru, dans, teatru-dans (de exemplu) - sau altceva, având destule în comun cu toate cele de dinainte şi, totuşi, neţinând de niciuna dintre ele?

Un asemenea exemplar de spectacol (şi, într-un fel, un asemenea spectacol exemplar) propune, sub egida Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian" din Capitală, Răzvan Mazilu. Urban Kiss (de la o vreme - alt simptom al acestui Zeitgeist omniprezent - nu am mai întâlnit întreprindere coregrafică intitulată altminteri decât pe englezeşte) este un eseu vizual-sonor alcătuit dintr-o suită de "numere" dansate-interpretate-jucate de regizorul-coregraf şi de formidabila Monica Petrică, partenera sa constantă din ultimii ani, împreună cu un ansamblu de tineri dansatori cărora li s-a alăturat şi gimnastul Marius Urzică. "Libretul" spectacolului construieşte o imagine aproape apocaliptică (adică, foarte realistă) a oraşului contemporan, cu toate viciile-tentaţiile, noxele şi capcanele sale, din ale căror tentacule eliberarea nu este posibilă decât prin dragoste. Amintind subtil de două dintre spectacolele "coregrafiate" de Răzvan Mazilu la Teatrul Odeon, sub supravegherea regizorală a lui Alexandru Dabija - Un Tango Mas şi Block Bach -, din care preia chiar, cu modificări de punere în pagină, secvenţe copioase, Urban Kiss rămâne dator, în comparaţie cu acestea, sub raportul dramaturgiei: există pasaje neclare, există lungimi şi repetiţii. Şi totuşi, spectacolul are un farmec irezistibil, o căldură şi o radiaţie care îl fac nu doar plăcut sau "interesant", ci emoţionant şi, cumva, tămăduitor. Este la mijloc, neîndoielnic, personalitatea carismatică a lui Răzvan Mazilu, artist de o modestie de-a dreptul neverosimilă în raport cu uriaşul său talent (sau poate că, dimpotrivă, acesta e răspunsul...) şi făptură emanând, literalmente, ceea ce se cheamă energie pozitivă - o energie care se transformă, sub ochii noştri, în fapt de artă. Un fapt la care contribuie din plin ambianţa vizuală a spectacolului, la a cărui fizionomie au colaborat Casa Gontz şi Dumitru Gorzo, precum şi "sound-design"-ul datorat lui Vlaicu Golcea. Dacă sunteţi curioşi să aflaţi ce înseamnă artă (scenică) actuală în form(ul)ă accesibilă, Urban Kiss vă poate edifica din plin.

De altfel, un bun argument pentru a ne convinge că nu suntem singuri pe lume - măcar din acest punct de vedere - l-a constituit un spectacol portughez sosit într-un scurt turneu bucureştean: Teatro-clip, recentă producţie a unei trupe din Lisabona numită Teatro da Garagem. Înfiinţată în 1989, compania îşi bazează repertoriul preponderent pe scrierile lui Carlos J. Pessoa, care şi regizează multe dintre montări; cum a făcut şi acum. Structurat (în intenţie, cel puţin) pe principiul unui video-clip muzical, cu "episoade" scurte şi alert montate, spectacolul - axat (coincidenţă semnificativă) pe ideea iubirii ca unică ieşire salvatoare din hăţişurile realităţii - a convins prin muzicalitatea cuvântului (o proză poetică amintind cumva de Jacques Prévert) şi prin eficienţa imaginilor, uneori şocante.

Perfect diferite, în aparenţă, cele două spectacole s-au întâlnit, pentru mine, prin apartenenţa lor la acel Spirit al Timpului despre care vorbeam la început. Şi care, dacă s-ar manifesta exclusiv aşa, ne-ar umple inimile de speranţă. Numai că...