Philippe Tréhet: Nu mă gîndesc la public, dar gîndesc pentru public - Umbre de lumină

Philippe Tréhet (n. 1966, Le Havre) unul dintre cei mai talentaţi coregrafi francezi contemporani, a cîştigat numeroase premii la importante concursuri internaţionale (Premiul Special al Juriului la Concursul Internaţional de la Paris, primul loc la Groningen Dance Competition şi la Concursul Internaţional de Coregrafie de la Tokyo) şi a creat pentru companii prestigioase din toată lumea, printre care: Nederlands Dans Theater, San Francisco Ballet, Opera din Varşovia, Bat Dor Dance Company Israel, Channel Islands Ballet din Los Angeles. În 1987 a fondat, la Le Havre, compania care îi poartă numele. Philippe Tréhet s-a aflat în România pentru a realiza, împreună cu Răzvan Mazilu, un proiect ce are ca titlu provizoriu Umbre de lumină. Spectacolul este o coproducţie a Fundaţiei PerfoRM şi a Teatrului Odeon.

Gina Şerbănescu: În creaţia dvs. se pot detecta două planuri: unul metafizic, poetic, mitic, şi un plan ce reflectă realitatea socială. Cum se armonizează cele două planuri, care e legătura dintre acestea?
Philippe Tréhet: Cred că vectorul este suferinţa. Omul crede că e stăpînul lumii, al naturii, că e superior tuturor celorlalte specii, că el este cel care deţine puterea - de aici suferinţa. Atîta timp cît umanitatea va fi tributară acestei filosofii, acestui mod de raportare la realitate, nimic nu se va schimba. Pentru mine, omul e o specie printre celelalte, nu e superior lor; dar, cum nu înţelege asta, seamănă suferinţă peste tot, inoculează suferinţa în rîndul celorlalte specii şi, ca un efect de bumerang, îşi inoculează suferinţă în propria realitate.

G.Ş.: Planul metafizic e cel care vine să dea sens planului social?
P.T.: Da, fără îndoială. Dă o perspectivă asupra rănilor şi permite o distanţare, permite umanităţii interiorizarea şi posibilitatea de a gîndi suferinţa dintr-o perspectivă superioară. În consecinţă, acest plan poate oferi un sens realităţii ca întreg.

G.Ş.: Cum s-a născut proiectul cu Răzvan Mazilu?
P.T.: Proiectul Umbre de lumină a venit exact în momentul în care aveam nevoie de el, deşi nu eram foarte conştient de asta. Răzvan văzuse o creaţie de-a mea cu ani în urmă în Japonia şi mi-a propus, pentru a doua oară, să vin să lucrăm împreună. Îl văzusem deja la Paris, în toamna trecută, în Block Bach, un spectacol care mi-a plăcut foarte mult şi pe care l-am simţit foarte în acord cu mine; în plus în acest spectacol apăreau cele două planuri de care vorbeam mai devreme... Cînd a venit propunerea din partea lui Răzvan, i-am trimis cîteva întrebări prin care am încercat să-l cunosc mai bine. Aşa s-a configurat ideea unui solo, un tip de spectacol pe care nu îl fac în mod curent - de obicei fac spectacole pentru mai mulţi dansatori, am creat solo-uri doar pentru mine şi pentru încă doi dansatori...

Acest proiect a venit, aşadar, la momentul oportun, pentru că ultimii patru ani au fost extrem de dificili pentru mine în plan personal şi am văzut aici posibilitatea să spun foarte multe lucruri prin intermediul unui alt dansator. Mai ales că e vorba de Răzvan, un artist cu un univers şi un tip de sensibilitate foarte apropiate de modalităţile mele de expresie, un artist care poate resimţi la un nivel extrem de intim lumea pe care eu o configurez în acest spectacol. Deşi este creată pentru el, această piesă autobiografică mă reprezintă într-un foarte mare grad. Ea este, de fapt, sinteza, transpunerea a două biografii, a coregrafului şi a interpretului.

G.Ş.: Care sînt rădăcinile limbajului dvs. coregrafic?
P.T.: Dansul meu are rădăcinile în emoţie, în umanitate, în raporturile cu ceilalţi, nicidecum în formă; el îşi găseşte rădăcinile în sens, în modul în care se străbate drumul, în emoţie, în clipa pregătită... Ştiu că e paradoxal, dar e vorba de clipa structurată, de momentul asupra căruia reflectez îndelung. Înainte de a începe lucrul la o piesă, înlăuntrul meu se petrec acumulări, se creează o presiune care eliberează creaţia atunci cînd încep să lucrez. Acolo îşi găseşte rădăcinile dansul pe care îl creez. El nu îşi află sursa în istorie, nu caută să fie un stil recognoscibil prin ceva anume, un stil care poate fi prins într-o definiţie sau alta. De fapt, eu nici nu caut să creez un stil. El există, probabil, şi nu sînt eu cel care trebuie să o spună, căci demersul meu nu e acela de a impune un anume stil coregrafic.

G.Ş.: Vă gîndiţi la public atunci cînd creaţi?
P.T.: Nu, sub nici o formă. Ar fi o formulă de compromis. Dar dansul este pentru public, e o propunere, un dar... Nu mă gîndesc la el, dar gîndesc pentru el.

G.Ş.: Credeţi că mesajul dvs. poate schimba ceva în rîndul publicului?
P.T.: Nu pot decît să sper. Acesta e scopul ultim al oricărui artist: speranţa că mesajul lui va avea ecou în viaţa celor care primesc ceea ce el creează. Nu e nimic mai binefăcător pentru mine decît mărturisirile unor oameni pe care nu îi cunosc şi care vin să îmi spună că ceea ce am creat eu a fost ca o oglindire a propriei lor vieţi, că şi-au regăsit acolo istoria personală. Asta înseamnă mai mult decît gloria sau critica favorabilă. Este emoţionant ca oamenii să se raporteze prin ei înşişi la ceea ce ai tu de dăruit.

G.Ş.: Ce ne puteţi spune despre Jean Jaques Schmidely, compozitorul coloanei sonore a spectacolului?
P.T.: A început să creeze lucrînd pentru mine şi este un compozitor extrem de talentat, care cunoaşte foarte bine demersul meu artistic. În general, nu lucrez pe muzică, ci în tăcere. Muzica este creată ulterior, cînd eu şi compozitorul petrecem foarte mult timp alegînd instrumente, nuanţe, sensuri, totul în funcţie de conceptul pe care îl propun. Deşi nu sînt compozitor, cu el îmi permit să intru în actul compoziţiei muzicale. Este o colaborare magnifică. Uneori, între repetiţia generală şi premieră, schimb muzica de mai multe ori, iar el este un compozitor lipsit de cea mai vagă urmă de egocentrism, muzica lui fiind complet în slujba obiectului artistic.

G.Ş.: Cum aţi descrie colaborarea cu Răzvan Mazilu?
P.T.: Eu sînt un coregraf care controlează absolut tot mediul scenic, cel mai mic detaliu trebuie să fie perfect pus la punct... Pentru mine fiecare mişcare contează, fiecare lumină, fiecare gest, totul este gîndit pînă în cel mai mic amănunt, nimic nu poate fi considerat aleatoriu într-un spectacol. Gîndesc aşa pentru că această manieră de a materializa o idee corespunde modului global în care eu văd creaţia. Întotdeauna manifest un anumit tip de exigenţă faţă de oamenii cu care lucrez. Respect foarte mult latura creatoare a interpretului, cu condiţia ca ea să se exprime strict prin prisma limbajului meu coregrafic, a ideii pe care o manifest în creaţie, să se integreze necondiţionat în lumea pe care o transpun în scenă...

În cazul lui Răzvan mi-am dat seama foarte repede că trebuie să acord o atenţie specială laturii sale creative, o atenţie diferită de aceea pe care o acord altor dansatori cu care lucrez. Răzvan este un artist care are nevoie să înţeleagă şi să asimileze instantaneu ceea ce interpretează şi care lucrează contextual, secundă după secundă. În fiecare clipă trebuie să aibă, spontan, înţelegerea ideii în întregul ei. În general, acesta nu e modul meu de lucru cu dansatorii, dar este foarte interesant să experimentez şi acest tip de colaborare, pornind de la filtrarea spontană a înţelegerii, mai ales că Răzvan este un artist foarte talentat şi o persoană cu simţul dăruirii. Calităţile lui artistice fundamentale fac ca această modalitate de lucru, nouă pentru mine, să fie foarte interesantă.