Cel de-al doilea film al britanicului Gil Kenan (născut în 1976) este un fantasy agreabil şi de bun-simţ, colorat nu doar de o scenografie inventivă cât şi de prezenţele lui Bill Murray, Martin Landau sau Tim Robbins.
Filmul este ecranizarea cărţii scrise de Jeanne Duprau, o tanti care, pe lângă grădinărit şi întreţinut cu căţelul ei, a pus pe hârtie o serie de trei romane care se ocupă de locuitorii din Ember, oraş din adâncul pământului unde oamenii s-au refugiat în urma unui cataclism.
Reţeta nu e nouă, dar încă mai vinde din moment ce Jeanne Duprau va scoate în curând pe tarabe cel de-al patrulea roman despre Ember, "The Fourth and Final Book of Ember".
Ecranizarea primului roman ar face o figură bună pe micul ecran, într-o duminică dimineaţa sau la prânz, după o masă bogată în grăsimi, lucru care vă va umple de remuşcări în momentul în care îl veţi vedea pe Bill Murray, alias primarul Cole, cu un burtoi ca o bilă umflat peste pantaloni.
Cu zâmbetul său de om bun, Bill Murray reuşeşte fără dificultate să dea personajului său, la momentul cuvenit, necesarul brânci. Primarul Cole fură din rezervele de hrană ale oamenilor. El stă într-o cameră ascunsă din reţeaua de canalizare şi molfăie conserve, insensibil la apocalipsa pe care o anunţă defectarea generatorului de curent al oraşului subteran.
Dezastrul planetar şi soteriologia, salvarea prin puritatea şi curajul copiilor, epuizarea resurselor, ecologia, profeţiile, Biblia, corupţia claselor conducătoare - cam tot ce era deja fumat intră în compoziţia intrigii, dar ansamblul nu plictiseşte.
Coerenţa scenariului face ca, în mod discret, în spatele poveştii din film să se creeze treptat o metaforă a lumii actuale, clătinate se pare pe buza neantului, dar cu posibilităţi de deschidere spre altceva.
Acest lucru susţine mult povestea în sine pentru că o pune în context, dând şi mai mult de măcinat glandei imaginaţiei. Devine simplu să-ţi imaginezi (mai ales dacă ai văzut în acest an şi Horton Hears a Who!) o lume mică într-o lume infinită.
Noi trăim în acea lume mică, în întuneric, şi ne străduim (câţiva, aleşii) să găurim pereţii şi să ieşim la lumină.
Metaforă şi a trecerii din viaţă spre moarte? Sau a evadărilor dintr-un univers concentraţionar spre libertate ( maşina cu care tinerii scapă te duce cu gândul la modalităţile prin care se trecea înainte de 89 din Berlinul de Est în cel de Vest)?
Pereţii poveştii sunt suficient de poroşi cât să permită mai multe interpretări, iar realizarea profesionistă până în detalii îţi dă încredere.
Evadarea eroilor din Ember spre zona pe care noi trăim astfel e partea cea mai interesantă a filmului pentru că, la fel ca în Journey to the Center of the Earth, ne întoarce la vremea copilăriei când universul era încă infinit şi posibilităţile lui de înfăşurare - nelimitate.
Pe lângă protagoniştii, tinerii Saoirse Ronan (lansată cu Atonement, rol care i-a adus, la 13 ani, o nominalizare la Oscar) şi Harry Treadaway (lansat în 2005 cu Brothers of the Head), filmul ne face o plăcută surpriză prin Martin Landau, care la 77 de ani refuză pensia.
De altfel, interpretările actorilor, diferite de ce au mai făcut până acum, pun sare şi piper peste o poveste care, cu alţi actori şi alt regizor, ar fi rămas în obscuritate.
City of Ember / Ember - Oraşul din adâncuri
Regia: Gil Kenan,
cu: Harry Treadaway, Saoirse Ronan, Bill Murray, Martin Landau, Tim Robbins, B.J. Hogg.