În City of Ember e atît de clar că totul trebuie să găsească o rezolvare pe măsura caracterului arătat - cei buni să ajungă bine, cei răi să o mierlească - încît suspansul tinde neîncetat spre zero. Cînd eroina adolescentă a filmului - Lyna Mayfleet, jucată de Saoirse Ronan, care, după încărcătura negativă pe care o purta în Atonement, devine simpatică prin rolul acesta - scapă din chingile primarului din două fandări, fară nici un strop de sudoare pe faţă şi fără nicio zgîrietură, e clar că filmul trebuie să aibă happy end şi e destul de clar şi care va fi acesta.
City of Ember ecranizează cartea omonimă a Jeannei Duprau. Ember e o cetate construită în adîncurile pămîntului. Are conducere, cunoaşte o oarecare prosperitate, există producţie de bunuri, piaţă de desfacere, cercetători. Per total, Ember e o reproducere metaforică a universului uman real. Există şi un spaţiu necunoscut, însă pătrunderea în acea zonă e dificilă, din cauza lipsei luminii. Mai nou explorarea e chiar un delict, fiindcă ultima generaţie de cîrmuitori căuta să îşi permanentizeze vieţuirea şi orice adevăr din exterior ar fi fost un pericol în acest sens. Persistenţa vieţii în cetate era asigurată de un generator electric uriaş. Însă acesta avea termen de garanţie. Constructorii lumii subpămîntene ("Constructorii" sînt una din axiomele poveştii) îl programaseră să funcţioneze 200 de ani. Odată trecuţi cei 200 de ani, generatorul începe să dea rateuri, astfel că sondarea necunoscutului devine un imperativ. Sămînţa conflictului cu sfera politică e sădită, scapă cine poate şi cine merită!
În City of Ember nu e deranjant schematismul conflictelor. Pînă la urmă în poveştile fantastice lucrurile stau la fel în relaţia dintre bine şi rău. Putem trece cu vederea şi lipsa suspansului, însă ceea ce e mai greu de înghiţit e senzaţia de grabă pe care o inspiră filmul. Drama pare făcută la normă, în mare goană - alergăm de la un personaj la altul, de la o situaţie la alta şi nimic nu pare încheiat. Personajele nu capătă un contur precis, nu apucă să-şi argumenteze conduita; sînt doar indici cărora spectatorul trebuie să le completeze istoria. Iar situaţiile de luptă sînt depăşite uşor, naiv şi rapid, pentru a întra cît mai multe în cele nouăzeci de minute ale filmului.
Cu toate acestea, există cîteva elemente care mai îndulcesc prezentarea pe repede-înainte şi pot face din City of Ember o vizionare relaxantă. Bucuria de a (re)vedea anumiţi actori - Tim Robbins, Martin Landau, Bill Murray. Faptul că filmul prilejuieşte o întîlnire cu una dintre pildele lui Platon - povestea legată de Ember poate fi considerată o extrapolare a mitului peşterii, prin care filosoful grec prezintă alegoric drumul sufletului uman spre cunoaşterea autentică. Reuşita scenografică. Albina, cîrtiţa. Faptul că imaginile generate pe calculator nu au o stilizare impunătoare, iar asta dă filmului un gram de inocenţă în faţa suratelor de gen, The Golden Compass ori Lord of the Rings.