Eşec total, dar asumat - Dragoste pierdută

Citind cândva o monografie Stanley Kramer, mi s-a întipărit în minte faptul că respectabilul maestru al filmului american discuta întotdeauna cu mult mai mult interes şi implicare despre notoriile lui eşecuri, decât despre admirabilele-i reuşite - lecţie pe care am asimilat-o atât de conştiincios încât, după cincisprezece ani, prezent cu propriul meu film la Costineşti, am început (aproape inconştient) să-l disec în acelaşi stil - greşelile pe care le făcusem fiind cele al căror mecanism mă preocupa cel mai mult, oferind totodată şi posibile învăţături pentru tinerii prezenţi la festival. Spre surprinderea mea amuzată, un june ziarist a sfârşit prin a mă întreba: "Păi şi dacă filmul are atâtea greşeli, de ce l-aţi mai adus la festival?" Se recunoştea limpede, în această atitudine confuză, efectul confruntării repetate cu alţi realizatori, capabili numai să înşire ca mărgelele pe aţă calităţile (orbitoare - sau... doar chiorîtoare) ale propriilor lor filme, indiferent dacă erau nişte mirobolante capodopere ori rateuri lamentabile.

Şi iată cum, după alţi paisprezece ani, eu însumi simt că mă încearcă, în faţa sincerităţii dezarmante cu care Petre Năstase îşi asumă eşecul Dragostei pierdute, un sentiment de derută - dublată de o autentică prospeţime, după pleiada de autoadulări gomoase din ultimii ani (nici n-are rost să le mai înşirăm, trista lor faimă fiind de mult publică). În sfârşit, sunt scutit de necesitatea abordării polemice (deloc plăcută - dar adesea impusă de aroganţa veleitarilor sugeraţi mai sus), având posibilitatea unei atitudini critice pe cât de intransigente, pe atât de calme şi detaşate.

Tot necazul porneşte de la scenariu - din păcate, nul pe toate planurile. Indiferent în care plan atacăm textul (al nuvelei Aventurile unei zile, al piesei Petrecere într-un pian cu coadă, sau al filmului de faţă - intitulat alternativ şi Aripi de fluturi), povestirea e de un amatorism siderant: schematică, dezechilibrată, lacunară, cu o logică naivă şi o atitudine moralizatoare super-didactică, pentru ca finalmente să ajungă a se-nvârti în jurul cozii - pe scurt: un tânăr soţ şi tată a gustat din cele şapte păcate şi, ca pedeapsă, Dumnezeu îi trimite doi camionagii care-i violează mortal soţia şi fetiţa; la vederea lor, respectivul suferă un şoc psihic şi, lovit de amnezie, e internat într-un sanatoriu de boli psihice; acolo, mecanicul de la calorifer e un avatar al lui Dumnezeu (cam la fel ca-n Eraserhead, dar nu în sens bun) pentru care destinele muritorilor sunt nişte fluturaşi de insectar; asistenta cea sexy vrea să se împreuneze cu misteriosul nostru pacient, dar se răzgândeşte pe parcurs; nu peste mult, el o vede făcând acelaşi lucru cu medicul psihiatru, pe pian, ceea ce-i readuce memoria; călăuzit de mecanicul demiurgic, pleacă din sanatoriu şi descoperă că soţia şi fiica sunt bine-mersi, îngrijite de cel mai bun prieten al lui, cu care au format o nouă familie; au loc explicaţii între unii şi alţii (cea mai incomodă, cu prietenul, fiind proiectată în imaginarul celor doi ca o bătaie soră cu moartea), după care femeia şi copila revin la soţul şi tatăl lor legitim; caloriferistul Dumnezeu pleacă pe un drum, filosofând.

E evident că, deşi Mihai Ispirescu este considerat scriitor, această tramă se situează cam la nivelul tinerelor speranţe din cenaclurile gimnaziale - lung e drumul până la proza de un calibru cât de cât acceptabil, ca să nu mai vorbim de rigorile incomparabil mai stricte ale dramaturgiei de teatru şi, în special, de film. Producătorii şi regizorul, conştienţi de inconsistenţa derizoriului text ispirescian, l-au muncit cu sârg (pe parcursul a vreo zece variante succesive, suprapuse, încălecate, etc.), nereuşind, din motive numai de ei ştiute, să-i dea o formă de scenariu. În disperare de cauză, s-au apucat să filmeze - şi de astă dată, din motive învăluite în mister.

Se cuvine să menţionăm că regia lui Petre Năstase e foarte "insistentă", ca să zic aşa - compoziţii plastice calofil căutate, mişcări de cameră voit alambicate (peste spectaculosul decor al sanatoriului Ana Aslan, prin pădure, printre mobilele stil învelite în huse, plastic şi neverosimil, din conacul bucureştean unde-a locuit cândva familia cu pricina...), valorificate în special de talentul deja consacrat al directorului de imagine Liviu Marghidan. În rest, la lucrul cu actorii, stăm dezastruos din păcate - în primul rând din cauza inconsistenţei partiturilor (se disting, de exemplu, două dintre cele mai gratuite şi inutile personaje: psihiatrul cabotin - Gelu Niţu, un actor bun folosit rău - şi asistenta nimfomană - Kitty Cepraga, o non-actriţă folosită tot rău), dar şi pentru că mizanscenele sunt gândite schematic, insuficient repetate şi, adesea, încropite din cadre disparate (cu câte un singur actor pe platou, vorbind în direcţia unde chipurile s-ar afla celălalt - şi se simte!) Instalatorul divin, întruchipat de Mircea Diaconu, e ratat, în chip paradoxal, tocmai ca urmare a incontestabilului talent al actorului: lipsit de un suport dramaturgic concret, Diaconu îşi foloseşte în gol mijloacele de rutină, devenind astfel surprinzător de artificial. Singura prezenţă oarecum pitorească rămâne nebunul din curte care vorbeşte singur într-un amestec de franceză şi română rurală - n-are legătură cu acţiunea, dar turuie drăguţ.

Mai merită o notă extrem de slabă muzica lui Mihai Pocorschi, şi tot pe considerente conjuncturale: deşi corect compusă în sine, partitura se suprapune strident, tautologic şi cicălitor peste imagine, astfel că pe cât de bine sună, pe atât de prost funcţionează în context.

Ca un addendum anecdotic, prezintă interes faptul că, neajungându-le banii, realizatorii au renunţat la un calup însemnat din film (fragmentul din trecut care ar fi trebuit să conţină păcătoşenia personajului principal, pentru care-i sunt pedepsite nevasta şi fetiţa). Convingerea lor e că, în prezenţa acelor secvenţe, busuiocul s-ar mai fi dres întrucâtva, dar îmi îngădui să rămân sceptic: chiar şi aşa, ştiind cum ar fi trebuit să arate, povestea lui Mihai Ispirescu rămâne aceeaşi făcătură diletantă. Nici nu-i de mirare că, potrivit propriei sale mărturisiri, Petre Năstase a ajuns treptat să-şi deteste propriul film, finalizându-l în dorul lelii. Bine măcar că, aşa cum spuneam, o recunoaşte deschis.


14 octombrie, 2008, h. 23:00-24:02
Bucureşti, România