Era clar încă de-acum zece ani că notoriul Columbine n-a fost un caz izolat. Fără a intra într-o analiză aprofundată a fenomenului, ajunge să spunem că pandemia de violenţe din rândurile adolescenţilor de peste ocean e rezultatul unui cumul de factori psihosociali care-n ultimele două secole s-au escaladat treptat, pentru a atinge acum masa critică. Dac-ar fi să comentăm dezastrul în termenii umorului negru, am putea trasa o paralelă cu psihopatologia sinucigaşă a lemmingilor.
Ceea ce n-ar fi tocmai rău, de vreme ce umorul negru (savurat şi de subsemnatul, datorită paradoxurilor sale implicite - zi-i A Clockwork Orange, şi gata!) e, totuşi, umor - şi, prin urmare, presupune şi inteligenţă. Ceea ce colcăie prin pelicula Drillbit Taylor nu se poate numi nici umor, nici inteligenţă, ci numai iresponsabilitate nătântoală - pentru că transformă în (non-)comedie ieftină marasmul social cu accente de genocid despre care vorbeam mai sus. Altfel spus, hai să facem hohă, când mai avem puţin şi-n şcolile americane va deveni materie de bac ciuruitul colegilor şi al profesorilor într-o veselie continuă.
S-au mai făcut filme d-astea, cu ghiotura. Unele, mai ales când se inspirau din Stephen King (la care tema vestiţilor bullies din şcoli e recurentă), erau mai mult sau mai puţin consistente; altele eşuau încă de pe-atunci în comicării ratate. Te-ntrebi, prin urmare, cât de tălâmbi pot fi diletanţii producătorului Judd Apatow pentru ca, după ce-au frecat-o repetitiv cu Superbad, Knocked Up, The 40 Years Old Virgin şi alte ofense la adresa adolescenţei, cu tot farmecul, dramatismul, problemele şi sinuozităţile ei, să recidiveze încă o dată, cu o lălăială stupefiat de plicticoasă, în care singurul lucru care surprinde e măsura în care fiecare moment, idee, procedeu şi soluţie repetă ceea ce-am mai văzut în majoritatea filmelor anterioare de sub-gen. Efectiv, nu te-aştepţi ca şi de data asta să le folosească pe tot alea şi tot alea; pe scurt, e imprevizibil de previzibil.
Drillbit Taylor e un militar dezertor, macho, blond, sexy, deştept, cinstit şi boschetar, care locuieşte-ntr-o cutie şi-şi face toaleta-n fiecare dimineaţă sub duşul de pe plajă, la poponeţu' gol, drept în văzul maşinilor şi-al domnişoarelor care trec pe esplanadă (de ce? Ca să ne râdem de ele cum dau cu nasu-n stâlpi zgâindu-se la el - şi ca să-l vadă peste o oră şi unul din cei bătăuşi, astfel demascându-i impostura de doctor / profesor suplinitor sub care-şi face datoria de bodyguard particular al celor trei puşti târnosiţi). Din capul locului, personajul e o combinaţie de poncife şi măcăneli - iar de-aici, lucrurile merg din rău în mai rău. Povestea curge cum nu se poate mai liniar, fără întorsături ingenioase, jalonată doar de pseudo-răsturnări mimate. E drept că cei trei fârtaţi au ceva mai mult farmec şi veracitate decât fantoşele alea antipatice din Superbad, dar ce folos, când au de-a face cu cel mai nesărat protagonist din câţi a cunoscut ecranul? Mai gravitează abulic în jurul lor nişte părinţi parcă loviţi cu leuca, un director prost de zici că i s-a aşezat ta-su pe cap când era mic, inevitabila profiţă sexy care cade-n limbă după focosul suplinitor, şi obligatoria elevuţă ochelaristă care finalmente va face cuplu cu unul dintre ei.
De filmat, e filmat nu greşit, ci doar trenant şi anost. Iar cel mai interesant aspect este cel al aşa-zisei comedii. Fanii genului se jură că s-au tăvălit pe jos de râs tot timpul. Adversarii acuză gagurile de agresivitate scremută puternic. Cum eu nu umblu nici cu dracul, nici cu lumânarea, vă spun cu mâna pe cord: n-am remarcat... nu nici o poantă... ci nici măcar vreo încercare de poantă - aşa, de sămânţă, măcar...
5 iunie, 2008, h. 22:45-23:18
Bucureşti, România