La vremea publicării în primul volum din Biblioteca TAMper2 (Unitext, 2008), cel mai recent text al Gianinei Cărbunariu se numea Viitorul suna bine (pentru cei care nu-şi mai aduc aminte, o parafrază, la imperfect, a unui faimos slogan publicitar pentru o companie de telefonie mobilă). Spectacolul pe acest text, în repetiţii la Teatrul Foarte Mic şi care urmează să fie prezentat la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, are acum titlul poimîine alaltăieri.
Ca de obicei în cazul ei, e vorba despre un text manifest politic, fără să cadă, ca majoritatea celor care se revendică de la acest gen, în păcatul propovăduirii pentru cei deja convertiţi (cum spun englezii, preaching for the converted). Spre deosebire de anterioarele ei texte, nu e vorba de o tematică realistă, ci de o distopie între sumbru şi hilar despre un viitor al împlinirii tuturor viselor ecologico-antitabacico-biotehnologice ale prezentului. Victoria deplină a biopoliticii, deturnarea controlată a tot ceea ce în epoca antepostmodernă se numea comportament uman natural; vremea cînd, pentru ca societatea să fie mai sănătoasă, fumatul va fi o crimă de neimaginat, cu toţii vom fi vegetarieni, iar porcii - o specie pe cale de dispariţie, protejată prin lege, fiecare mamă va fi o Adriana Iliescu, iar travailler plus pour gagner plus va duce la eliminarea totală şi binevenită a conceptului de timp liber şi viaţă personală. Prin tot acest peisaj apocaliptic se strecoară adevărul, seva vitală - poveştile reale ale actorilor, poveştile obiectelor pierdute sau pe care le vom pierde, în rău sau în bine. Şi refugiul în virtual, în jocul tuturor identităţilor posibile, cele prescrise de dictatorialul univers mediatic.
Prezentul nu mai are sens şi logică, viitorul sună a comportament de clone decerebrate. Dar teatrul?