Cândva, undeva în viitor peste "20, 30, 50, 100 de ani" virusul HIV, cancerul, precum şi alte maladii vor deveni doar o vagă amintire. La fel se va întâmpla şi cu unele prezenţe ale vieţii cotidiene precum "youtube", "i-pod" sau "blog".
Viciul, grav-dăunător sănătăţii, al fumatului va fi eliminat prin eliminarea fumătorilor, pedepsiţi cu pedeapsa capitală. De asemenea, obiceiul barbar de a consuma animale va deveni o legendă, iar eventualele reţete de preparare a acestora vor putea fi obţinute doar de la bunici. De altfel, porcul, animal pe cale de dispariţie, va putea fi găsit doar la grădinile zoologice.
Precum într-un RPG din prezent, omul viitorului îşi va putea alege vocea pe care intenţionează să o folosească, înfăţişarea corespunzătoare vârstei pe care doreşte să şi-o păstreze până la moarte şi va putea chiar opta pentru un program garantând viaţa de după moarte prin salvarea amintirilor sub formă de soft, măcar cu scopul de a le răspunde la emailuri şi telefoane rudelor rămase în viaţă.
Desigur, în tot acest interval de timp cuprins între conceperea controlată şi momentul în care un eventual virus va şterge softul conştiinţei, femeia viitorului va avea timp să şi rămână însărcinată, inseminată artificial, cu posibilitatea de a anticipa şi controla genetic viitorul copilului. Abandonarea conceptului de "timp liber" ce va surveni între timp ca rezultat al implicării profesionale tot mai mari, va deplasa vârsta la care va avea loc această inseminare undeva după ieşirea la pensie, în jurul vârstei de 60 de ani.
Rezumate, cam acestea ar fi ideile ultimului text dramatic scris de Gianina Cărbunariu, montat tot de ea la Teatrul Mic din Bucureşti.
poimâine alaltăieri, spre deosebire de alte spectacole ale aceleiaşi regizoare operând cu o dramaturgie proprie, datorează mai puţin unui cotidian direct perceptibil, textul plasându-se în zona ficţiunii de anticipaţie. Ultimele decenii au făcut ca acest tip de ficţiune să fie mult discreditată, mai ales datorită unor viziuni extreme care rezervau viitorului fie utopii socialiste, în care abundenţa materiilor prime desfiinţau proprietatea privată, fie distopii orweliane în care individul devenea prada unui sistem atotordonator. Despre poimâine alaltăieri este dificil de vorbit în termeni de utopie / distopie, de vreme ce, în viziunea de viitor a Gianinei Cărbunariu, actualele vise declarate ale omenirii au devenit realitate, atrăgând după sine probleme azi doar vag intuibile.
Patru tablouri prezintă câte un aspect al vieţii omului din viitor. Acestora li se adaugă un epilog prin care se stabileşte o legătură cauzală între obsesiile începutului de secol XXI şi posibilele lor consecinţe, desigur mult-exagerate.
Primul tablou surprinde scena unui interviu luat ultimului fumător de pe Pământ, urmărit de autorităţi pentru viciul său. Cea care ia interviul este, la rândul său, o veche fumătoare, care-şi refulează viciul într-un discurs fascistoid. Deşi unul are peste 100 de ani, iar cealaltă undeva în jur de 60, datorită performanţelor la care a ajuns între timp chirurgia plastică ambii şi-au conservat imaginea din tinereţe. Ca mod de punere în scenă, regizoarea a optat pentru o scenă goală în care este prezent doar un scaun. Ca soluţie pentru ecleraj a fost folosit un sistem de iluminat asemănător celui din Stop the Tempo sau Sado-Maso Blues bar excluzând reflectoarele şi apelând doar la lumina utilizată în mod natural pe scenă.
În cel de-al doilea tablou, un cuplu homosexual, în care cei doi manifestă o bizară bulimie asumată (cuplul pare animat doar de dorinţa de a găti şi mânca împreună) se pregătesc pentru o nouă perversiune: l-au răpit pe porcul Samsung de la grădina zoologică, pentru a-l găti după o reţetă pe care unul dintre ei ar fi auzit-o în copilărie de la bunici.
În tabloul următor, acţiunea se mută în sala de aşteptare a unei clinici de înseminare artificială, unde trei pensionare - o fostă femeie de afaceri, o fostă profesoară şi o fostă prostituată - îşi aşteaptă rândul pentru a trece şi prin experienţa maternităţii.
În fine, ultimul tablou, probabil cel mai impresionant din punct de vedere scenografic, prezintă un cuplu (de data aceasta heterosexual) atârnând de nişte corzi, undeva în interiorul unui software. Ei sunt defuncţi - rudele lor i-au conservat în această stare şi apoi au uitat de ei; aşteaptă în zadar să primească vreun mesaj care întîrzie precum Godot.
În fine, epilogul aduce spectacolul într-o notă parodico-nostalgică, rememorând prin formula "vă mai amintiţi de..." succesele dar şi fobiile epocii noastre.
Ca mesaj, textul se manifestă ca un acid denunţ al cultului faţă de artificial, susţinut prin discursul făcut trup al corectitudinii politice. Viitorul, aşadar, se anunţă grotesc. Ceea ce, nu-i aşa, n-ar trebui să ne surprindă, dar poate n-ar fi rău să ne pună pe gânduri.
poimâine, alaltăieri de Gianina Cărbunariu,
regia: Gianina Cărbunariu,
scenografia: Andu Dumitrescu, Andrei Dinu, costume: Andrei Dinu, mişcare scenică: Carmen Coţofană,
cu: Mădălina Ghiţescu, Paula Gherghe, Carmen Florescu, Rolando Matsangos, Virgil Aioanei.