Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Edge of Love, The

Un triunghi tocit - The Edge of Love


Cinemagia, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cad ca popicele - creaţiile Keirei Knightley, săraca. În anii trecuţi, avusese bafta relativă a surprinzătorului emploi din trilogia Pirates of the Caribbean - rol pitoresc şi de exigenţa redusă tipică superficialităţii compoziţionale şi îngăduinţei spectatoriceşti a filmelor de acţiune (care mai erau şi bine făcute, mai cu seamă primele două, aşa că-ţi luau ochii). Dar cu trei blockbustere nu se face o carieră, şi numai ce-au început să vină rolurile serioase, fata s-a apucat să floppăie din ce în ce. A fost neconvingătoare în Atonement, cabotină în The Duchess, iar acum, în The Edge of Love, vedem şi cât de plicticoasă poate fi.

Totuşi, să fim drepţi: vina nu e numai a ei, ci şi a mămichii - şi nu pentru că a adus-o pe lume, nu! Dar de ce se bagă unde nu se pricepe? Sharman MacDonald nu pare să le aibă cu dramaturgia de film, de nici o culoare. De jucat, a jucat ceva roluri la viaţa ei, a scris şi niscai piesuliţe de teatru şi televiziune (pe una şi-a şi scenarizat-o: The Winter Guest, 1997), iar acum s-a avântat la primul ei scenariu cu drepturi depline, care ratează cu brio (vorba vine) un story plin de potenţialităţi: situaţia reală a triunghiului conjugal în care s-a prins poetul Dylan Thomas în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: dilemele relaţiilor lui paralele cu Vera Phillips şi Caitlin MacNamara, paradoxala prietenie între cele două concurente, factorul de tip wildcard reprezentat de William Killick, implicaţiile războiului (foarte prezent, atât prin predominanţa blitzkrieg-ului, cât şi prin experienţele trăite de Killick pe front), contradicţiile dintre libertinajul boemei intelectuale şi moravurile conservatoare ale societăţii engleze, etc. Aveau de unde să construiască o povestire cinematografică miezoasă, tensionată şi scăpărătoare până la noi ordine! Din păcate, ratează pe toate planurile. În primul rând, Sharman nu ştie să construiască situaţii dramatice - le face plate şi rigide, oricât de nervoase ar fi personajele, şi de încordate relaţiile dintre ele. Apoi, nu se pricepe nici să clădească, din aceste cărămizi oricum uşurele şi casante - vectorii dramaturgici fiind firavi, liniari şi cu bătaie scurtă. E foarte relevant faptul că porneşte de la o situaţie reală (şi, mai ales, de notorietate publică!) - sarcină dintre cele mai ingrate pentru un scenarist, mai ales începător, întrucât îi limitează imaginaţia. Trebuie să stăpâneşti cu-adevărat bine principiile structurale, ca să-ţi poţi folosi fantezia creatoare, obţinând tensiuni judicios manevrate şi o povestire realmente captivantă, în parametrii unor fapte inventate nu de tine, nici de vreun romancier sau dramaturg, ci... de viaţă însăşi - probă la care Sharman se poticneşte iremediabil (după cum arată, ca să alegem exemplul cel mai simptomatic, incidentul pe care şi l-a ales ca "punct culminant": un proces în justiţie nesemnificativ şi banal, cauzat de o ieşire isterică a lui Killick, care într-o criză de ofuscare războinic-eroic-moralizatoare a găurit puţin cu gloanţe pereţii casei familiei Thomas - şi în care Dylan, mânat de gelozie, trânteşte la un momentan moment dat o depoziţie prin care încearcă să-l înfunde ("Sunt sigur că a vrut să mă omoare!" - şi gata), dar judecătorul nu pune botu'. După care Vera şi Caitlin se despart cu-un zâmbet ca-ntre prietene, şi citim cine-a mai jucat.

N-o ajută nici opţiunea regizorală - John Maybury, un cineast neortodox şi independent, care s-a copt în comunitatea artistică punk, pentru ca ulterior să atragă atenţia cu experimentalul Remembrance of Things Fast: True Stories Visual Lies (Premiul Los Angeles Critics Circle, 1994) şi Love Is the Devil (primit cu interes la Cannes, 1998). În relaţie cu scenariul tarat al Sharmanei, incapabil să le ofere un suport solid, opţiunile iconoclaste ale lui Maybury se dezumflă de parcă nici n-ar fi fost, şi nu mai rămâne decât un exerciţiu de stil. Noroc cu admirabilul simţ plastic al cineastului, care-a fost şi pictor la viaţa lui, şi ştie să construiască nişte cadre realmente superbe - inclusiv cu ajutorul lui Jonathan Freeman. În primul rând, aura retro a imaginii reuşeşte să fie nostalgică fără ostentaţie, dozând savant şi discret tonurile desaturate, trimise spre sepia, şi nota de real a culorilor, în compoziţii sparte de câte o pată stridentă - ca de pildă, rujul carmin al Verei, mai ales în timp ce cântă. În jurul lor se orchestrează jocuri impresioniste de lumini, dominate atât de contre-jour-uri diafane, cât şi de schisme brutale, aproape expresioniste, între zonele de lumină crudă şi cele de umbră adâncă. Peisajele noroase din Wales au o cuceritoare frumuseţe picturală, iar secvenţele de război, puţine şi percutante, recurg la formulele imagistice ale documentarului. Da, pentru aceste reuşite incontestabile la nivel plastic, merită să vedeţi... cam douăzeci de minute din film - de oriunde (început, mijloc, sfârşit), că peste tot e la fel de frumos.

Din distribuţie de detaşează de departe Sienna Miller (Caitlin), cu resursele ei cunoscute de frumuseţe şi talent - dar, în lipsa unei partituri bine organizate, nici ea nu se ridică la înălţimea altor roluri, ca acelea din Interview şi chiar nepretenţiosul Stardust. Cillian Murphy (William Killick) se zbuciumă cam degeaba, neavând resurse de a-şi egala interpretările din Cold Mountain şi The Wind that Shakes the Barley (noroc cu rolurile din Batman Begins şi Sunshine, cinstite în simplitatea lor). În fine, Matthew Rhys reuşeşte să fie doar şters şi amorf, ratând rolul-pivot al filmului, care mai avea şi avantajul/dificultatea de a aparţine unui poet celebru şi controversat. Noroc că nu-l prea observăm - Keira să trăiască, puica mamii, cum ne ia ea ochii cu cât de enervantă e; cred că şi pe Sharman a băgat-o-n ceaţă, că deşi scrisese scenariul văzând-o pe ea-n Caitlin, fata a ales-o pe Vera-n schimb; şi, vorba bancului cu miliţianul şi limbile străine: la ce i-a folosit?

11 noiembrie, 2008, h. 23:00-23:52
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Edge of Love, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Despre dragostea în vreme de război - The Edge of Love, Manuela Zipişi


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer