Deşi era evident că va fi vorba de sirop şi suspine, nu mă aşteptam ca Nights in Rodanthe să fie atît de neinspirat. Lane şi Gere sînt la al treilea film împreună ca iubiţi (după The Cotton Club şi Unfaithful), şi dacă între ei acum nu există nicio legătură organică, nicio punte de comunicare sensibilă sau verbală, nu e vina lor. Scenariul filmului (o adaptare a romanului omonim scris de Nicholas Spark) e atît de slab, atît de lipsit de imaginaţie încît, după o vreme, eşti nevoit să te refugiezi în rîs. Replicile sînt ba seci, ba umflate, de o banalitate usturătoare per total. Dialogul simulează situaţii grele, probleme adînci, însă, pe un teren deşertic, unde orizontul e previzibil în detaliu, nu poate convinge deloc. Iar cînd începe să conţină şi lecţii de viaţă, dialogul devine de-a dreptul odios. Chiar dacă Lane şi Gere mai au (ceva) farmec (împreună), chiar dacă încearcă să zîmbească şi să se fistîcească adolescentin încît să dea o notă firească amorului care creşte în poveste, ceea ce trebuie să rostească, plus stridenţa faptului că vor forma un cuplu, anulează credibilitatea istoriei lor şi plăcerea de a îi vedea împreună pe ecran. Nights in Rodanthe parcă ar fi o dramă de pe Hallmark. De altfel, regizorul proiectului, George C. Wolfe, a lucrat numai pentru televiziune pînă la acest film.
Dacă parcursul general al filmului este slab şi foarte slab, finalul este de-a dreptul jalnic! Şi nu fiindcă punctul de cotitură al poveştii ar fi mai neinspirat decît tot şuvoiul de platitudini de pînă atunci. Ci fiindcă şi dacă putem considera cotitura respectivă o surpriză, atunci, odată produsă, din nou avem parte de cele mai ieftine soluţii posibile. Acea cotitură aruncă personajul lui Lane într-un ocean al disperării. Iar cazna ei de a convinge spectatorii că durerea-i este veritabilă face finalul de tot rîsul. Singurul lucru care mi-a trezit o amintire plăcută a fost constatarea că Richard Gere seamănă din ce în ce mai bine cu Roger Waters.