Deşi regizorul de teatru, scriitorul şi producătorul George C. Wolfe, recompensat cu două premii Tony, are mult fler şi experienţă, acest debut al său în cinema demarează greu şi pueril, mulţumindu-se să bifeze superficial câteva dintre datele furnizate de romanul lui Sparks - minor, dar mult mai tandru şi senzual decât filmul. Adrienne, eroina de 45 de ani care se refugiază la hanul unei prietene pe durata unui week-end pentru a cugeta la hotărârea de-a divorţa de soţul adulterin şi Paul, un chirurg care se trezeşte, prea târziu, cu familia risipită şi sufletul gol din cauză că s-a dedicat exclusiv profesiei, se întâlnesc în circumstanţe desenate stângaci şi prea schematic pentru a fi credibile. Ea are grijă de hanul decorativ, cu podul plin de amintiri (cufere lucrate de mână, o pictură cu Adrienne tânără şi visătoare, mici obiecte desperecheate care îmbie la romantism), iar el este singurul oaspete dintr-un week-end în care se anunţă sosirea uraganului. Trecând peste vasta experienţă a americanilor în materie de catastrofe meteorologice, din care am învăţat şi noi - măcar prin intermediul ştirilor şi filmelor - că sosirea acestora nu se anunţă niciodată doar cu cincisprezece minute înainte şi că nu te poţi apăra de ele doar cu pâine, conserve expirate şi zâmbete largi, cei doi protagonişti se întâlnesc, în sfârşit, după o serie plicticoasă de mişcări şi gesturi obositoare şi inutile.
Odată intraţi în cadru împreună, Diane Lane şi Richard Gere reuşesc însă, chiar cu sărăcuţele date ale scenariului, să susţină povestea, să o transforme într-un şir rezonabil de stări emoţionante şi să se salveze de ridicol. Nu e puţin lucru dacă ne gândim la datele de la care au pornit, iar reuşita lor se explică nu doar prin stofa lor actoricească de clasă, care poate conferi credibilitate oricărei situaţii, ci şi prin magnetismul evident al cuplului lor, verificat în 1984 în The Cotton Club şi în 2002 în Unfaithful. Ei sunt cei care târăsc cu decenţă după ei o remorcă plină cu sirop şi clişee, jucând cu o implicare şi o modestie care dau farmec poveştii. Până la urmă, interpretarea lor compensează şi uraganul de operetă, şi antipatia puternică provocată de personajele secundare. Amanda, fiica lui Adrienne, în carte o tânără văduvă depresivă cu doi copii, căreia mama îi povesteşte întâmplarea din Rodanthe tocmai ca să o ajute să îşi revină, devine în film o adolescentă cretinuţă şi năzuroasă, părând incapabilă să înţeleagă măcar limbajul articulat, darămite complicatele probleme sentimentale ale mamei. Soţul este aproape inexistent (deci dilema lui Adrienne este gratuită), iar fiul pacientei decedate este o apariţie grobiană şi inutilă, în contrast cu soţul acesteia, jucat cu fineţe de Scott Glenn.
Emoţionant pentru cei care (mai) cred în "actul doi al vieţii sentimentale", aşa cum spunea regizorul George C. Wolfe, filmul rămâne în primul rând un prilej de a revedea doi actori excelenţi şi plini de carismă salvând de la scufundare o barcă înecată în lacrimi.
Nights in Rodanthe / Nopţi în Rodanthe, SUA, 2008.
Regia: George C. Wolfe.
Cu: Diane Lane, Richard Gere, Scott Glenn, Viola Davis, Mae Whitman, James Franco.