Nu mai văzusem o montare cu Lulu din 1995, de la spectacolul lui Dragoş Galgoţiu de la Odeon. Era timpul pentru o nouă privire asupra acestui text frumos (două, de fapt: Spiritul pămîntului şi Cutia Pandorei), misterios, din care un regizor cu har poate scoate foarte mult. Silviu Purcărete a construit un spectacol rece, mai rece decît mi-aş fi dorit, cu prea puţină emoţie, dar, cu siguranţă, tot ce a făcut este justificabil prin text. Demonstraţia lui Purcărete - căci asta este, o demonstraţie - e organizată ca un fel de studiu de caz clinic în care spectatorilor/ studenţi, aşezaţi în amfiteatrul special construit într-o hală industrială dezafectată, le sînt prezentate, în tablouri succesive, contigue, dar nu neapărat organic legate (cel puţin în prima parte), diferite faţete ale erotismului, sexualităţii şi patimii - mai ales feminine, dar nu numai.
Păstrînd prologul în care dresorul o prezintă pe Lulu ca pe un şarpe ciudat, regizorul mizează de la început pe ambiguitate: amfiteatrul poate fi şi un circ, personajele pe care le vom vedea se iau şi nu se iau în serios etc. Contextul istoric este destul de fluid chiar în text, referinţele precise sînt mai degrabă caricaturale ("La Paris a izbucnit revoluţia", Lulu ucisă de Jack Spintecătorul), iar regizorul estompează aspectele de critică socială ale textului, vrînd parcă să extragă esenţa atemporală a fibrei erotice, a patimii nestăpînite.
În spectacol, Lulu trece, la început imperial, apoi din ce în ce mai jalnic, de la un bărbat la altul, devorîndu-şi pe rînd victimele, bărbaţi şi femei deopotrivă. Lipsită de scrupule, Lulu nu e atît i-, cît a-morală. Fascinantă, Lulu nu e perversă, nu are remuşcări. Lulu are, pur şi simplu, alt sistem de referinţă decît cel comun. E sexualitate în stare pură. Dar e, de fapt, consecventă: singura "iubire" (poate atracţie ar fi mai corect) de care nu se dezminte este cea, incestuoasă cel puţin dintr-o direcţie, pentru tatăl ei. Plină de viaţă, radioasă la început, stîrnind mila, secătuită, spre sfîrşit, Lulu ajunge să cerşească o fărîmă de căldură umană, ajunge să plătească ea, prostituata, un bărbat ca să-i stea alături toată noaptea.
Pentru sarabanda iubirilor cu Lulu, Helmut Stürmer a imaginat un spaţiu care combină răceala sălii de disecţie cu opulenţa decadentă a epocilor în extincţie (dulapul de lemn încrustat, cu vitrină opulentă, din care doctorul îşi ia dozele de morfină, care contrastează cu masa enormă, acoperită cu pînză neagră; sfeşnicele cu lumînări, slujitorii negri, cada cu petale de flori din episodul parizian, oglinzile de pe marginea sălii - puse, evident, şi în faţa spectatorilor), dar ajunge şi la detalii naturaliste: de la sîngele abundent la mormanele de fîn aruncate pe podeaua adăpostului sordid din ultimul episod, cel londonez. Naturalism care merge foarte departe: dacă în primul act Lulu apare la un moment dat muşcînd dintr-o halcă de carne pe care o ţine în mînă, la final, Jack Spintecătorul arată publicului buzele tăiate ale femeii (trebuie amintit că, de mai multe ori pe parcursul spectacolului, Lulu vorbise, chiar dacă ambiguu, despre buzele ei; nu e singurul joc de acest fel cu care se amuză Silviu Purcărete). Lumina marchează şi ea evoluţia personajului, trecînd de la strălucirea albă din prima parte, la penumbra mohorîtă din final. Muzica live a lui Vasile Şirli contribuie şi ea la o atmosferă destul de terifiantă.
Din atmosfera expresionistă a textului lui Wedekind au rămas doar nişte sugestii. Cîţiva actori au chipul pictat în alb, dar masca nu e complet asumată. În rest, nu s-ar putea spune că jocul e de factură expresionistă. Din distribuţie se detaşează Ofelia Popii, capabilă să atingă un evantai enorm de nuanţe, să alterneze expresiile şi intonaţiile şi, mai ales, să dozeze corect implicarea şi detaşarea. Este exact ceea ce nu cred că îi iese lui Constantin Chiriac, al cărui joc mi s-a părut mult prea exterior, nici lui Mihai Coman (Pictorul), mai degrabă caricatural. Surpriza foarte plăcută pentru mine a fost Dan Glasu, în rolul tatălui, cu o siguranţă şi un firesc în întruchiparea poftei lubrice de-a dreptul remarcabile. Altfel, se vede bine că trupa e închegată, omogenă şi lucrează bine cu Silviu Purcărete. Pe de altă parte, la fel de evident e că spectacolul e construit pentru Ofelia Popii şi asta nu cred că e în beneficiul lui.
N-aş zice că spectacolul acesta, destul de nelegat, mi se pare o izbîndă. Dar e un spectacol care merită văzut pentru că, s-o recunoaştem, la Silviu Purcărete şi ratările au ceva frumos.
Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Lulu - o tragedie monstruoasă de Frank Wedekind
Traducere de Victor Scoradeţ
Regia: Silviu Purcărete
Decor şi light design: Helmut Stürmer
Costume: Lia Manţoc
Muzica originală: Vasile Şirli
Cu: Ofelia Popii, Cătălin Pătru, Doru Presecan, Constantin Chiriac, Mihai Coman, Cristian Stanca, Adrian Matioc, Cristina Stoleriu, Dan Glasu, Gelu Potzolli, Diana Fufezan, Mariana Presecan, Pali Vecsei, Cristina Ragos, Eduard Pătraşcu, Maria Anuşcă, Ema Veţean, Codruţa Vasiu, Laura Călina, Raluca Ciobanu, Loredana Stranici.