Raport despre starea naţiunii a fost prezentat ca un film fără cap şi fără coadă. E o prezentare trunchiată pe care mă simt obligat să o corectez: Raport despre starea naţiunii nu are cap, nu are coadă, nu are trunchi, nu are membre. Atunci ce are? După ce am făcut o mică anchetă pot să afirm că are o distincţie: este cel mai prost film pe care l-a văzut vreodată Sever Voinescu. În rest, nu are nici măcar decenţa de a fi cu adevărat sonat, ca Ambasadori, căutăm patrie al lui Mircea Daneliuc. Reţeta e aceeaşi: arunci într-o oală toate prostiile care-ţi vin în cap, amesteci pînă nu se mai înţelege nimic, anunţi că e vorba despre România (aha, de-aia nu se înţelege nimic - România e de vină!) şi, dacă ai noroc, eşti lăudat pentru talentul tău de a prinde idei din aerul timpului. Dar Ambasadori, căutăm patrie cel puţin părea sincer în confuzia sa - filmul unui om care îşi confundă propria stare de spirit cu starea naţiunii; în timp ce Raport despre starea naţiunii mi-a dat impresia că face pe nebunul. Dacă autorul Ioan Cărmăzan are vreo problemă reală, problema e între el şi limbajul cinematografic şi poate fi formulată cam aşa: cum poţi să compui un raport atunci cînd nu poţi să compui o propoziţie de tip "Ana are mere"?
Filmul începe cu dispariţia unui nou-născut dintr-o maternitate din România comunistă. Sărim în prezent, într-un film alb-negru care pare un reportaj: e intervievat un tip supărat, care ne informează că Eminescu a fost mîncat de cîini, că Ana meşterului Manole era o curvă, că nici Mioriţa nu e mai brează - chestii de-astea. Acest material trebuie să intre într-o emisiune care se cheamă Raport despre starea naţiunii şi e un fel de "Ştirile de la ora 5 descoperă Ideile". Tînărul autor al emisiunii e abordat de un afacerist dubios, care vrea neapărat să cumpere caseta respectivă. De ce ar vrea cineva să cumpere o casetă cu un tip supărat care înşiră bazaconii? Nu ştiu, dar bănuiesc că din acelaşi motiv pentru care unii au fost dispuşi să finanţeze scenariul lui Cărmăzan. (Pe de altă parte, spunînd că filmul ăsta are un scenariu mă fac vinovat de pupincurism.) Trec nişte minute mai greu de descris, apoi tînărul jurnalist începe o anchetă despre pruncii dispăruţi din spitalele comuniste. Şi deodată realizăm că filmul se confruntă cu o criză: timp de un minut sau două, ameninţă să devină coerent. Ce se întîmplă? Oare Cărmăzan doarme în post? Nu! Cărmăzan se încruntă o dată şi biata intrigă care îndrăznise să-şi arate căpşorul se face nevăzută. Bravo! Intriga e o invenţie a celor mediocri, ca şi coerenţa. Cărmăzan e deasupra acestor lucruri: la el nu ştii cum au ajuns două personaje să împartă un cadru sau cum a ajuns un cadru să-l urmeze pe cel de dinainte; nu ştii unde eşti, ce personaj te onorează acum cu conversaţia lui şi ce îndrugă el acolo. Sigur, poţi să protestezi - de exemplu, poţi să spui că totul ţi se pare "atît de straniu şi de căcat" -, dar cineastul ţi-a luat-o înainte: l-a pus pe tînărul jurnalist să spună, la un moment dat, că totul i se pare "atît de straniu şi de căcat". Cu alte cuvinte, cineastul ştie ce face: stăpîneşte atît de bine limbajul încît experimentează. Numai că nu stăpîneşte nimic, iar experimentele lui nu sînt decît proaste maniere menite să-i ascundă neajutorarea. Ce se mai întîmplă? Reapare afaceristul dubios, care aparent a uitat că voia să cumpere caseta cu tipul supărat; acum vrea să oprească ancheta despre copiii dispăruţi. N-ar trebui să se obosească - ancheta nu merge nicăieri, poate şi din cauză că Ioan Cărmăzan îi tot distrage atenţia tînărului jurnalist. Îl duce la casa de nebuni şi organizează un comitet de primire cu Eminescu, ciobănaşul mioritic şi alte personalităţi, care la încheierea vizitei cîntă "Deşteaptă-te, române!". Îl duce la o nuntă, despre care nu voi spune decît atît: pe viitor, numele lui Cărmăzan ar trebui să figureze în capul unei liste de regizori români care, prin ordin judecătoresc, să fie ţinuţi la cel puţin un kilometru distanţă de tot ce înseamnă alaiuri şi rochii albe. Îl pune să conducă o ceată de copii ai străzii într-un videoclip hip-hop. Şi la final îl pune în faţa unui revelaţii şocante: televiziunea nu vrea să difuzeze caseta pregătită de el (conţinînd o parte din minunăţiile descrise mai sus); duşmanii opresc raportul despre starea naţiunii. Un final optimist: am plîns de bucurie. Ah, dacă viaţa ar fi imitat arta!