În Raport despre starea naţiunii de Ioan Cărmăzan, există o secvenţă care spune tot despre filmul însuşi. Sîntem în piaţă, printre tarabe, şi privim prin ochii unei camere TV care filmează; protagonistul, reporter la respectiva televiziune, este agresat verbal de un malac tuciuriu cu care mai avusese nişte altercaţii; după cîteva înjurături cum numai în filmele romåneşti mai auzi, malacul scuipă în direcţia camerei - un scuipat gros, vîrtos, care se lipeşte de camera TV. Adică de ecran. Adică de ochii noştri. Quod erat demonstrandum! Ca "subtilitate", lasă de dorit; dar ca eficacitate, nimic nu bate flegma-n ochi.
"Mesajul"? Sîntem în rahat, trăim în rahat, deci ne-am obişnuit cu rahatul şi-o să-l mai consumăm mult şi bine... Mesaj, deci, este. Dar mai este şi altceva? Adică, film fiind, este cinema? Nu, nu este. Este doar interjecţie, înjurătură şi - cum ziceam - scuipat. Nu este nici măcar "incoerent": dac-ar fi incoerent, ar trebui să aibă o legătură - chiar şi contradictorie - cu coerenţa... Acesta n-are; este pur şi simplu lipsit, ocolit, privat de coerenţă.
Ce are? O imagine bună (Cristian Comeagă), irosită degeaba. O scenografie inspirată (Carmen & Gheorghe Rasovszky), dar la ce folos? Un cuplu de tineri actori promiţători (Emil Hoştină şi Irina Dinescu) care au feţe de cinema, dar n-au roluri. "Actori" strecuraţi printre tarabagii (o idee bună, în principiu), pe care-i miroşi de la o poştă că sînt actori pentru că joacă mai prost ca neprofesioniştii. Şi multe, prea multe fiţe: Cărmăzan vrea să "deconstruiască" realitatea, numai că o cameră în spinare şi-o "poveste" spusă alandala nu fac neapărat un film "modern", ci - ca aici - o aiureală cu pretenţii. O abureală în cel(uloid)ofan. Concuzia: merităm scuipatul, de bine ce-l şi plătim.