Brideshead Revisited e o adaptare cel puţin inteligentă a cărţii lui Evelyn Waugh - cea mai îndrăgită, dar şi cea mai contestată (la ea acasă; la noi nici nu s-a tradus) dintre cărţile unui scriitor britanic (1903-1966) care a fost cu siguranţă un vîrf al generaţiei sale, egalul lui Orwell şi al lui Graham Greene.
Matthew Goode joacă rolul lui Charles Ryder, un tînăr fără avere care, în Oxford-ul anilor '20, leagă o prietenie homosexuală cu delicatul aristocrat Sebastian Flyte (Ben Whishaw). Sebastian îi prezintă casa familiei sale, Brideshead Castle, cu statuarul său neoclasic, dar şi cu capela sa romano-catolică. I-o prezintă pe mama sa, evlavioasa lady Marchmain (Emma Thompson), care dezaprobă desfrîul non-stop practicat de fiul ei la Oxford şi pune preoţi să-l spioneze. I-o prezintă pe sora sa, Julia (Hayley Atwell), care pare la fel de răzvrătită ca el şi de care Charles se îndrăgosteşte. Şi, în cursul unei excursii la Veneţia, i-l prezintă pe tatăl său, renegatul lord Marchmain (Michael Gambon), care, simţindu-se sufocat de religiozitatea înverşunată de la Brideshead, s-a refugiat în îmbrăţişarea unei amante, a unei clime mai blînde şi a unui catolicism mai relaxat. Povestea e despre cum îi pierde Charles pe aceşti oameni dragi, unul cîte unul, în ghearele religiei lor, şi despre cum ajunge el însuşi să se plece în faţa glamor-ului ei.
Ca şi coreligionarul său Greene, Waugh e un foarte abil "glamorizator" al catolicismului. Dacă reuşeşte în ceea ce-şi propune aici - şi anume "să releve desenul unui plan divin într-o lume păgînă" -, asta e şi datorită faptului că-i dă păgînismului ce-i al lui. Faza iniţială, idilică, a prieteniei dintre Charles şi Sebastian, e un paradis păgîn în toată regula, descris de Waugh, cu un jind evident, într-o proză neoclasică plină de aluzii la antichitatea greco-latină. În carte, homoerotismul nu e explicit, dar cititorul modern ar trebui să fie improbabil de naiv ca să nu-l detecteze. Regizorul Julian Jarrold are dreptate să-l scoată la lumină ca să întărească tema păgînităţii fericite, deşi, făcînd asta, el tulbură un pic motivele declinului alcoolic al lui Sebastian: în carte, el bea, pur şi simplu, ca să scape de Dumnezeul mamei lui, pe cînd din film se poate înţelege că el începe să bea serios din cauză că sora lui i l-a răpit pe Charles; deci femeia devine primul cotropitor al paradisului păgîn, pe cînd, în carte, cotropitorul e unul singur - Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu care i-o răpeşte lui Charles pe Julia de două ori - mai întîi aruncînd-o într-un mariaj sfinţit, dar rece, cu un politician oportunist (care s-a convertit special ca să intre în familia Marchmain), şi apoi otrăvindu-i fericirea găsită în adulter. Şi acelaşi Dumnezeu care-l aduce înapoi la Brideshead pe bătrînul lord Marchmain, ca să moară făcîndu-şi cruce.
Unii comentatori britanici l-au acuzat pe Jarrold că a făcut din Brideshead... un fel de horror anticatolic despre o familie urmărită de religie ca de un blestem, dar concepţia vine de la Waugh: ca şi la Greene, în Sfîrşitul unei iubiri, Dumnezeu e personajul negativ căruia eroul, iniţial ateu, sfîrşeşte prin a-i recunoaşte puterea superioară. Ce-a făcut Jarrold a fost să substituie prozei ardente şi uneori siropoase a lui Waugh o prezentare mai sceptică, mai rece, care lasă mai mult loc pentru posibilitatea ca romano-catolicismul familiei Marchmain să fie doar o formă de isterie. Cu alte cuvinte, eroul nu mai e silit să-şi plece capul decît în faţa puterii religiei, nu şi în faţa puterii lui Dumnezeu. Aş spune că schimbarea asta se justifică nu numai din perspectiva secularismului aflat astăzi la putere, ci şi din perspectiva bunului gust. Problema unui romancier ca Waugh sau ca Greene, care-şi propune să "releve desenul unui plan divin într-o lume păgînă", este că, în romanul său, el e divinitatea, el ţese planul: forţa "divină" care-l împinge pe Marchmain să se întoarcă acasă şi, cu ultimele puteri, să-şi facă cruce, e, de fapt, forţa schemei urmărite de Waugh - el l-a programat să se întoarcă. Probabil că la acest kitsch al minunilor programate se gîndea Orwell în 1950, cînd, aflîndu-se pe moarte, îşi lua notiţe pentru o recenzie la Brideshead... care a rămas neterminată. "Nu poţi fi cu adevărat şi catolic, şi matur" - nota el. Şi: "Waugh e atît de bun pe cît poate fi un scriitor atîta timp cît ceea ce susţine e de nesusţinut". Într-adevăr, Brideshead... e cartea unui om care chiar crede că numai aristocraţii şi catolicii sînt capabili de spiritualitate. Întrebarea e dacă reacţionarismul cărţii nu e cumva inseparabil de interesul ei artistic, dacă, reducîndu-l pe cel dintîi, ecranizatorii nu cumva l-au redus şi pe cel de-al doilea. E o întrebare bună, dar, în orice caz, filmul e mai interesant decît toată concurenţa lui din momentul de faţă.