Jurnalist la revista franceză de cinema Studio din 1991 până în 2002, Thierry Klifa se află la al doilea lung-metraj prin acest Le héros de la famille, după ce în 2004 regiza Une vie à t'attendre, o poveste despre dragoste şi regăsire care îi avea pe generic pe Nathalie Baye, Patrick Bruel, Danielle Darrieux, Géraldine Pailhas, Anouk Grinberg şi Michaël Cohen. De data aceasta, el se concentrează asupra reconcilierii - posibile şi nu prea - între membrii unei familii, prilejuită de deschiderea unui testament.
După ce Gabriel, vedetă în travesti şi proprietar al cabaretului "Papagalul albastru" din Nisa se sinucide, familia şocată de gest se reuneşte în culisele cabaretului pentru a avea o nouă supriză. Ca să aplaneze conflictele de-o viaţă dintre membrii familiei, Gabriel a lăsat moştenire cabaretul nu lui Nicky, magicianul spectacolului, un fel de frate ori fiu adoptiv pe care l-a luat sub aripa lui încă din adolescenţă, ci fiului şi fiicei lui Nicky. Nino şi Marianne, în vârstă de treizeci şi ceva de ani, au nu doar mame diferite (Simone şi Alice, care se detestă amical), ci şi profesii, orientări sexuale şi moduri de a vedea viaţa care mai mult îi despart decât îi apropie. În plus, cei doi proaspeţi moştenitori sunt gata să vândă cabaretul, împreună cu toate dansatoarele, dresorii şi vieţuitoarele care apar în spectacol, printre care şi o languroasă cântăreaţă care tocmai a reuşit să-i stârnească interesul amoros lui Nicky.
De aici, conflictul e gata, iar filmul s-ar fi putut transforma lejer într-o delicioasă comedie dramatică presărată cu numere muzicale, suspine lirice, secvenţe picante, secrete de budoar, pene, paiete şi un sos amoral şi amuzant, aşa cum francezilor, în general, le ies atât de bine. Numai că regizorului îi lipseşte capacitatea de-a strânge totul într-o poveste fluidă şi inspirată, intenţiile sale rămân doar sugestii vagi, pe ici, pe colo, a ceea ce ar fi dorit să spună, iar personajele nu-şi pot aduna replicile fabricate şi reacţiile stridente în portrete convingătoare, în ciuda unei distribuţii excelente (Klifa reuşeşte, după cum se vede, performanţe mai mult în materie de casting). Toţi regretă, au remuşcări, amintiri, reproşuri şi iluzii legate de figura lui Gabriel, mortul care apare la tot pasul, cât se poate de viu şi sfătos, discutând detaşat cu mai toţi membrii familiei. Iar limita dintre extravaganţă şi prost gust e trecută mult prea des, în numele libertinajului implicit, că doar aşa se obişnuieşte la cabaret. Personajul lui Alice apare precum Jupiter Tonans în mijlocul familiei, într-o noapte furtunoasă, cu fulgere şi tunete în fundal, iar efectul e doar rizibil, în ciuda capacităţii lui Deneuve de-a se autoironiza copios. Sora şi fratele proaspăt reuniţi îşi dispută farmecele băiatului de la bar, care crede neabătut în zodii şi amor liber, dresoarea e depresivă, şefa corpului de balet e despotică, Simone vrea să reapară pe scenă şi să redevină asistenta "tăiată în două" a magicianului, dar numai după ce îi mărturiseşte adulterul de-o viaţă, noua iubită se dovedeşte o veche iubită, o trapă secretă duce spre un vechi bordel care face să explodeze încă un secret murdar, iar toată lumea se sărută cu foc în timpul focului de artificii.
În afară de meditaţiile amare ale personajelor pe seama gloriei efemere, filmul ratează aproape totul, în special finalul optimist care se lipeşte grosolan de fals pe toate jelaniile şi acuzaţiile anterioare. Păcat de distribuţie, dar regizorul, măcar ca jurnalist de cinema, ar fi trebuit să ştie că asemenea tumbe sentimentale excentrice şi tragi-comice nu ies bine de la sine, ci trebuie stăpânite cu un talent şi o imaginaţie dinamită, în care a excelat mereu, culmea, nu un francez, ci un spaniol pe nume Almodóvar.
Le héros de la famille Producţie Franţa-Italia, 2006.
Regia: Thierry Klifa.
Cu: Catherine Deneuve, Gérard Lanvin, Emmanuelle Béart, Miou-Miou, Claude Brasseur, Michaël Cohen, Valérie Lemercier, Pierrick Lilliu, Gilles Lellouche.