Pe marginea Festivalului Naţional de Teatru 2008: o tentativă de polemică

Acest articol nu se doreşte un drept la replică, ci o încercare de ridicare a unei mănuşi aruncate de autoarea rubricii de teatru a Ziarului Financiar, reputat critic de teatru şi mai nou preşedinta AICT-România. Doamna Alice Georgescu a dedicat un mini-serial ediţiei cu numărul 18 a Festivalului Naţional de Teatru remarcând o serie de aspecte ale acestuia de natură să-i trezească nemulţumirea. Citind cu regularitate rubrica semnată de domnia-sa am remarcat că de cele mai multe ori nemulţumirea - faţă de spectacole, cărţi, persoane şi fenomene teatrale - este dominanta acestora, aşa încât nu era decât firesc să se regăsească aceeaşi stare şi în ceea ce priveşte FNT 2008, care nu este decât o sumă a realităţilor teatrale româneşti (şi, de curând, internaţionale, ceea ce stârneşte nemulţumiri de altă natură).

Totuşi, aş vrea să răspund câtorva întrebări pe care le ridică articolul, fiindcă mi se par simptomatice şi ating superficial zone care ar trebui analizate în mod profund, pentru binele teatrului românesc deplâns aici. Cele două chestiuni generale aduse în discuţie fragmentar şi care ar merita aprofundate, poate chiar într-o polemică în adevăratul şi constructivul înţeles al cuvântului sunt 1."naţional versus internaţional" şi 2."nume grele versus tineri creatori aflaţi în căutarea unui "culoar propriu", ca să folosesc chiar definiţia folosită de Alice Georgescu.


1.Naţional versus internaţional

Recunosc: comentariile cu privire la "riscurile" şi diversele "neajunsuri" pe care le-ar crea prezenţa unor spectacole din străinătate pe scenele româneşti nu încetează să mă uimească! Dincolo de uimire însă, cred că ar trebui discutat serios despre nevoia de o nouă înţelegere a termenului "naţional" într-un context politic şi geopolitic complet schimbat în Europa anului 2008. A devenit clar pentru toată lumea - cum pare să nu fie încă pentru noi - că în noul context adjectivul "naţional" nu se mai apropie de "local" şi nici de "naţionalist", ci desemnează o contribuţie la cultura lumii, nu numai reprezentativă pentru cultura din care vine, ci şi semnificativă la nivel internaţional, care nu poate fi declarată ca atare decât prin comparaţie, prin confruntare. Cine nu este decât naţional, cine nu depăşeşte în vreun fel graniţele propriei culturi (din care e foarte bine că-şi trage rădăcinile) se cheamă că nu poate intra în dialog cu alte culturi, că nu circulă, pe scurt, că nu există.

Cum mai poate cineva să creadă în România lui 2008 că teatrului românesc i-ar folosi în vreun fel să se conserve într-o izolare care a funcţionat aproape perfect după 1990? (aş zice că, după ieşirea noastră în lume în anii '90, după Festivalul UTE din 1995 şi cele două ediţii anterioare ale FNT (2006, 2007), prima infuzie masivă de informaţie teatrală vie, care să ajungă şi la spectator, s-a produs abia în această toamnă, prin FNT şi Festivalul UTE, plus alte câteva turnee separate ale unor teatre şi companii de dans din afară). Să spui că e prea mult echivalează cu o condamnare la veşnică îngropare între nişte graniţe care altfel - politic, economic, turistic - sunt de mult transgresate. Tocmai cultura să întărească graniţele, când ea e datoare să le înlăture?

Acuza legată de nepunerea în lumină a teatrului românesc, defavorizat de calitatea mai bună a spectacolelor din străinătate (altfel spus de autoare: "centrul de greutate s-a deplasat, din punctul de vedere al nivelului calitativ, dinspre selecţia autohtonă - care, dat fiind, măcar, numele festivalului, ar trebui să constituie şi punctul său de maxim interes - înspre spectacolele invitate din străinătate") este contestabilă din mai multe puncte de vedere.
1. Sintagma "naţional" nu mai poate fi folosită în sensul restrictiv care i s-a dat până acum din inerţie (am detaliat mai sus - lumea se schimbă, ideile noastre nu pot rămâne fixe decât cu preţul de a ne arunca în ridicol). Prin urmare "centrul de greutate calitativ" cade... unde e greutate / calitate
2. Oare munca selecţionerului - oricare ar fi el şi pentru oricât timp ar fi "instalat", cu termenul folosit în mod prezumţios de autoare care altfel ştie foarte bine că există nişte reguli de numire a selecţionerului - este să facă teatrul românesc să pară mai interesant decât e în realitate, eventual invitând spectacole mai puţin reuşite din afara ţării sau deloc? Cum altfel ar putea să facă selecţionerul ca teatrul românesc "să apară într-o lumină bună" - admiţând că asta i-ar folosi la ceva, în condiţiile în care lumina ar fi nu una naturală, ci una "de neon"?
3.Teatrul românesc merită măcar atâta respect încât să nu fie tratat ca un handicapat, care nu trebuie lăsat să se joace cu copiii frumoşi şi mai vioi din vecini, ca să nu se deprime. În primul rând pentru că nu este în situaţia unui handicapat, chiar dacă nici atât de frumos şi de vioi cât am vrea noi să fie nu este. Lăsând metaforele deoparte, cred că e momentul potrivit - după această baie de teatru internaţional făcută prin intermediul FNT şi al Festivalului UTE în această toamnă (o baie necesară şi, să sperăm, cu efecte revigorante) - să recunoaştem că suntem într-un moment de căutări şi de redefiniri absolut necesare şi fireşti. Din care putem ieşi cu noi spectacole care să repună în lumină regizori deja cunoscuţi, cu noi nume interesante, cu formule teatrale originale, în general cu o nouă şi mai puternică respiraţie. Şi atunci poate că "centrul de greutate calitativ" în acest festival şi în altele va fi din nou teatrul românesc.


2."Nume grele versus tineri creatori aflaţi în căutarea unui "culoar propriu"

Marile nume pe care le pomeneşte autoarea cu nostalgie, ca autori ale marilor spectacole pe care FNT le-a invitat în primii săi ani de existenţă, adică decada 1990-2000 sunt, în acest moment, într-o căutare de înnoire (unii) sau într-o fundătură, lipsiţi de direcţie (alţii). Mai există categoria care stagnează. Cei care vin din urmă îşi caută şi ei, firesc, propria voce, precum şi forma cea mai potrivită de exprimare (pentru că realităţile teatrale sunt în schimbare la nivel mai amplu şi mai general, decât se vede din ceea ce se întâmplă la noi). Acest peisaj în schimbare, pe care îl poate sesiza oricine vede suficiente spectacole peste tot în ţară - sau măcar în acele puncte, nu foarte multe, în care teatrele sunt cu adevărat vii şi există o dinamică reală - este, după mine, mai degrabă un semn de sănătate decât unul de debilitate.

Şi unde altundeva se poate vedea mai bine acest peisaj în schimbare decât într-un festival dedicat teatrului românesc? Menirea acestuia, cred eu, nu este să încerce o cosmetizare a realităţii şi nici să se aplece asupra unor fenomene izolate, ci să sondeze zonele cu un real potenţial de creativitate, indiferent de vârsta sau gradul de recunoaştere obţinut anterior de semnatarii spectacolelor. Observaţia conform căreia asta ar fi mai potrivit într-un festival gen Atelier mi se pare expresia unui punct de vedere limitat: teatrul este viu numai atunci când se află într-o stare de atelier, adică de căutare, de redefinire, nu atunci când a îngheţat într-o formă fixă cu variaţiuni, numai bună de integrat într-un muzeu. Mă întreb cum ar putea arăta un festival de teatru plin de "certitudini" (care vor fi ele) şi "nume grele" şi cui ar folosi un asemenea festival? Mă întreb, dar sunt sigură că nu eu voi fi aceea care să-l pună "în pagină" vreodată.


Absenţe în FNT

Cea mai radicală acuză adusă selecţionerului care sunt a fost absenţa câtorva spectacole pe care autoarea le considera de nelipsit. E vorba de patru titluri, dar de două realităţi diferite. Spectacolul Unchiul Vanea, desemnat aproape în unanimitate de critica teatrală cel mai bun din 2007 şi distins cu Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala Uniter a absentat din FNT din vina regizorului său, Andrei Şerban, ceea ce nu l-a împiedicat pe acesta din urmă să se victimizeze în discursuri publice declarând că a fost "cenzurat" de FNT. Adevărul este că dl. Şerban a condiţionat prezenţa spectacolului Unchiul Vanea în FNT de prezenţa altor spectacole ale sale montate în România, cerând să aibă o "stagiune Andrei Şerban", condiţie pe care am considerat-o inacceptabilă, tocmai pentru că era vorba despre un Festival Naţional, nu unul de autor şi pentru că, din păcate, nu toate spectacolele dlui. Şerban montate în România sunt de nivelul atins de Unchiul Vanea. Dat fiind că am făcut parte din juriul UNITER care a desemnat acest spectacol drept "cel mai bun" din anul trecut şi l-am declarat cel mai bun şi în topul făcut de Ziarul de Duminică, cred că nu pot fi bănuită de alte raţiuni pentru absenţa - cu adevărat regretabilă, sunt de acord - a acestui spectacol din selecţia operată de mine. M-am luptat ca acest spectacol să fie prezent în FNT, dar cred că totul are o limită şi singurul lucru pe care recunosc că nu l-am făcut aşa cum trebuie - din greşeli se învaţă - a fost că nu am explicat suficient în public cărui fapt se datora această absenţă (n-am făcut-o din respect pentru regizor şi teatrul care a produs spectacolul, dar se vede că respectul se poate întoarce împotriva ta).

În ceea ce priveşte celelalte trei spectacole menţionate de semnatara articolului - unul semnat de Silviu Purcărete (Măsură pentru măsură), celelalte două de Bocsardi Laszlo (Yvona, principesa Burgundiei şi Don Juan), aici intervine ceva oricând contestabil, şi anume gustul propriu: deşi îi urmăresc cu mare interes pe cei doi autori de spectacole şi cred că sunt realmente nume "grele", cum spune doamna Georgescu, spectacolele cu pricina nu mi s-au părut reprezentative pentru creaţia lor. De altfel, fiecare dintre criticii de teatru care au scris despre FNT 2008 remarcând absenţe au pomenit un alt titlu, ceea ce demonstrează, dacă mai era nevoie, că nimeni n-are vreo şansă să mulţumească pe toată lume, orice ar selecta.

Mai trebuie să comentez o observaţie foarte periculoasă cu care se încheie seria articolelor semnate de Alice Georgescu: după ce admite că ştia şi domnia-sa, aşa cum ştie multă lume, că "teatrul românesc este în suferinţă", autoarea se întreabă dacă "era nevoie de o reuniune festivă (şi de sume uriaşe de bani publici) pentru ca să afle acest lucru toată lumea". Ei bine, cred că singurul răspuns pentru o asemenea întrebare este DA! E mai multă nevoie să fie cheltuiţi banii publici pentru a pune această oglindă anuală în faţa teatrului românesc, pentru o justă evaluare a lui, decât să fie cheltuiţi din inerţie şi cu rezultate dezastruoase, mult mai mulţi, în fiecare zi, în mai multe teatre şi instituţii de cultură decât ne amintim noi că există în această ţară, ca să ne iluzionăm în continuare că avem un "mare teatru". Cu alte cuvinte e mai bine "să afle toată lumea" dacă teatrul românesc e în suferinţă şi cum anume (aici cred că e nevoie, iarăşi, de o discuţie mai aplicată, fiindcă e discutabil dacă şi cât e de "în suferinţă" - poate că începe doar să fie altfel decât ne-am obişnuit noi să-l vedem şi atunci suferinţa e mai mult în ochiul privitorului). Orice e mai bine decât să ascunzi gunoiul sub covor şi să te faci că nu există.

Şi mai e ceva: teatrul românesc nu se face în festivaluri (nici măcar în Festivalul Naţional de Teatru), ci în teatrele hrănite zi de zi din aceiaşi bani publici, iar dacă rezultatele sunt altfel decât le dorim noi asta e şi vina celor care îşi duc activitatea în respectivele teatre fără să se întrebe vreodată dacă cheltuie cu sens sau nu banii de la buget şi ce anume ar putea face ca să fie cheltuiţi mai bine. În ce mă priveşte, nu văd o mai bună cheltuire a banului public - care se duce la noi pe te miri ce - decât reuniunile culturale, mai mult sau mai puţin festive, cu singura condiţie ca ele să nu fie formale, sau construite astfel încât totul să arate mai bine decât în realitate, ci autentice şi vii, cu toate nemulţumirile ce ar putea decurge din asta.

(Cristina Modreanu
Director artistic FNT)