Suficienţa naţională - FNT 2008

Dezbaterile recent încheiatului Festival Naţional de Teatru au fost animate de o bizară polemică privitoare la legitimitatea invitării unor trupe străine într-un festival care îşi asumă din titlu cuvîntul naţional.

Mi-am amintit că în urmă cu cîţiva ani, Festivalul se mai chema şi I.L.Caragiale şi după ce s-a constatat că nu există anual măcar un spectacol mai acătării cu opera marelui clasic s-a scos, fără multă polemică, numele lui din titlu. A rămas spiritul lui în dezbateri. Festivalul este naţional pentru că îşi propune şi reuşeşte să ofere o panoramă semnificativă a anului teatral, să descopere creativitatea aşa cum se exprimă ea pe scenele mari, dar şi în mansarde şi subsoluri, cu voie sau fără voie mai sfîşie iluziile cu privire la excelenţa noastră perpetuă şi recalibrează optimismul. Acesta este contextul în care invitarea unor trupe străine este justificată nu prin stabilirea unor repere - faceţi ca ei şi o să aveţi acces la scenele lumii - ci prin construirea unor premise ale dialogului cu privire la o artă care riscă să moară dacă devine autistă. Nu trebuie uitat că libera circulaţie a persoanelor a devenit un bun cîştigat, că oamenii de teatru văd teatru, iar turiştii văd plaje şi magazine, că zvonurile, poveştile despre succesul lui cutare, concluziile de tipul în teatrul de azi nimeni nu mai caută emoţia, teatrul de azi s-a mutat la circ, capătă valoare de adevăr incontestabil înainte de a fi verificate prin propria experienţă.

În calitate de selecţioner, criticul de teatru, Cristina Modreanu s-a orientat spre trupele care propun într-adevăr o abordare nouă (nouă nu în sensul că s-a născut ieri, nouă - în raport cu conceptul teatral dominant la noi) şi cele şapte trupe invitate n-aveau cum să distrugă identitatea naţională a teatrului românesc cum ameninţa cu voce înaltă cineva. Doar dacă crezi că această identitate naţională e o construcţie firavă, alcătuită din lozincile şi clişeele unei perioade pe care o credeam depăşită. Am văzut şapte spectacole extrem de diferite ceea ce demonstrează că nu există un teatru modern, post-modern cum s-ar mai putea numi care trebuie imitat pentru a fi în rând cu lumea. Am văzut excelente spectacole ale teatrelor ruseşti unde funcţiona tradiţionala identificare a actorului cu personajul în contextul unei regii iconoclaste (Furtuna - Teatrul din Magnitogorsk) sau al unei regii care nu-şi refuză farmecul sofisticat al exploatării latenţelor textului (Kama Ginkas). Încântarea prilejuită de înşiruirea pe un fir dramatic a unor clipuri live aşa cum a făcut-o regizorul leton Alvis Hermanis s-a născut din contactul cu o trupă perfect antrenată, stăpână pe mijloacele unei expresivităţi complexe. E o întrebare dacă un spectacol cum a fost Capitalul de Karl Marx deschide sau închide un drum, dar trupa e briliantă în demonstraţia ei. Surprinzătoare a fost şi trupa britanică Stan's Cafè şi dramatismul destinelor încîlcite aşa cum le exprimă scenic Joël Pommerat au fost alte ipostaze ale practicii teatrului modern.

Printre spectatori, nu toate spectacolele au stârnit acelaşi entuziasm. Revoluţionarii plecau demonstrativ în timpul spectacolului, politicoşii în pauză, nimeni nu stătea ca la biserică.

Selecţia spectacolelor străine nu şi-a propus să dea lecţii, să predice, ci să asigure pentru cît mai mulţi oameni interesaţi de teatru, contactul cu dialogul care nu se opreşte la graniţă. Dacă e adevărat că teatrul are un rol educativ, atunci acesta constă în pledoaria pentru adevărul celuilalt. Cât priveşte titulatura, nu am auzit să se fi retras operei lui Balzac titlul de Comedia Umană pe motiv că romanele nu sunt comice.