Visul lui Liviu

Despre Corneliu Porumboiu se spune că vine tare din urmă. Are 28 de ani, a terminat anul trecut Regie-Film la UNATC şi de curînd Visul lui Liviu, un film de 40 de minute, al cărui erou locuieşte într-un orăşel de provincie şi nu găseşte formula de-a ieşi dintr-o existenţă presărată cu greşeli. Corneliu Porumboiu spune că şi el, ca toată lumea de pe aici, are senzaţia că trebuie să facă multe compromisuri, dar şi că a vrut să arate prin filmul său că există altceva în spatele acestui cotidian mic şi absurd. Pentru eroul interviului de mai jos, în spatele acestui film stă şi o mare ambiţie de-a reuşi, altfel, spune el, nu s-ar fi apucat de acest dificil meşteşug.

- Povestea din Visul lui Liviu se preta la lungmetraj. De ce n-ai făcut lungmetraj?
- N-am putut. Ştiam că va avea un format de 40 de minute. Formatul ăsta îmi permite să-l duc la festivaluri. În Europa îl pot duce la Clermond Ferrand. Şi pot şi peste Ocean. Trebuie să aflu în curînd dacă l-au acceptat la Toronto. Mă gîndeam să-i mai fac o acţiune, să mai închid nişte conflicte, dar, intrînd în chestiile de producţie, a trebuit să mă restrîng. Nu mai aveam nici bani de peliculă şi nici energie să mai imaginez ceva.

- Multă lume spune despre tine că eşti una dintre cele mai promiţătoare tinere talente.
- Asta mă măguleşte, dar mă şi obligă. Trebuie să fac treabă, să nu încep talent şi să ajung speranţă, cum se spune în fotbal.

- De fapt, ai început cu ASE-ul.
- Da, Facultatea de Management la Bucureşti, după care am cotit-o. Aveam nişte prieteni care învăţau la UNATC. Vedeam filme cu ei, vorbeam despre filme. Primul an am picat, al doilea am luat. Managementul nu mi-a plăcut, dar am deprins acolo un anumit tip de logică, de structură. Şi oricum, am văzut la Cinematecă o grămadă de filme pe care la mine, la Vaslui, nu le puteam vedea. A fost bine că mi-am dat seama că, de fapt, eu vreau să fac film.

- Ai terminat UNATC-ul anul trecut. Cu ce speranţe intri "în pîine"?
- Visul lui Liviu e un pas foarte important pentru mine şi e un pas mare spre lungmetraj. L-am vrut să fie filmul meu de diplomă, dar nu s-a putut. Pînă la urmă el a fost produs de Mihai Orăşanu - MDV Film şi CNC.

- Crezi că e o caracteristică a tinerei generaţii de regizori să facă filme despre un anumit mediu - viaţa de cartier, cu personaje (tineri) plictisite şi lipsite de orizont?
- Se întîmplă atîtea în jurul tău, încît e foarte greu să te ridici deasupra şi să te faci că nu există. Eu cunosc bine lumea asta de provincie, a oraşelor mici. De fapt, subiecte sunt la tot pasul.

- Care e ultimul pe care l-ai observat?
- Am auzit o ştire despre nişte bilete de tratament eliberate pe numele unor pensionari care de fapt erau morţi. Suflete moarte. Gogol. Pe mine mă interesează să vorbesc despre un univers căruia îi aparţin. Aş vrea să fac filme în care ceilalţi să se recunoască, filme care să-i facă pe oameni să-şi pună măcar întrebări. Cred într-un cinema social.

- Ce regizori îţi plac?
- Îmi plac Fellini şi Kieslowski. Îmi plac foarte multe filme, dar n-o s-o iau aşa: "Am un model şi fac filme ca el".

- Ai un scenariu de lungmetraj pregătit pentru sesiunea de concurs a CNC-ului din această primăvară?
- Lucrez la unul (împreună cu fostul meu coleg de liceu Victor Vaşuta, care e la Regie-Teatru la UNATC), dar nu cred că voi aplica acum. Lungmetrajul e un pas foarte important. Cînd voi fi gata şi voi fi mulţumit, mă voi arunca la lungmetraj. De regulă, lucrez 4-5 variante de scenariu, pentru că vreau să fie totul pus la punct, pentru ca apoi să-mi fac treaba de regizor. De fapt, cred că un scenariu se aşază singur. Trebuie doar să ai răbdare. La început, personajele nu sunt sigure pe ele.

- Eşti optimist? Eşti un pic speriat de ce te aşteaptă?
- Cred că sunt şanse pentru noi, tinerii regizori, să facem film. E ca mersul pe sîrmă, şi e adevărat că se fac încă foarte puţine filme. Dar sper că voi face lungmetraj. Adică sunt sigur că voi face, altfel nu mă apucam de asta.