Între 11 şi 14 decembrie 2008, la Nisa a avut loc o reuniune intitulată Forumul Teatrului European. Au participat, cu persoana fizică, reprezentanţii a 31 de state şi, în spirit, 33 de comentatori ai scenei din tot atâtea ţări, descrişi, în şedinţa inaugurală a Forumului, drept "mari critici"; contribuţiile acestora, înfăţişând starea teatrului "lor" în raport cu puterea politică, trimise în prealabil organizatorilor, i-au servit lui Bernard-Henri Lévy, figură proeminentă a dezbaterii publice în Franţa contemporană, la schiţarea unui peisaj amplu al teatrului european. A fost acesta şi exact?
Întrebarea este, trebuie spus din capul locului, pur retorică. Filosoful a înştiinţat cu onestitate audienţa că lectura critică a celor peste 500 de pagini care i-au parvenit s-a produs în 48 de ore... Dacă i-a permis etalarea unor idei strălucite asupra culturii scenice continentale şi a existenţei sale în context politic, performanţa i-a prilejuit, nu mai puţin, un număr de scăpări şi confuzii denunţate ulterior, în timpul lucrărilor propriu-zise ale Forumului, de autorii nedumeriţi. (Personal, am descoperit că unele caracteristici atribuite teatrului românesc şi pe care nu le-am recunoscut ca fiind enunţate de mine erau proprii, de fapt, teatrului portughez - mă rog, rămânem în geanta latină...) Altminteri, Lévy a deschis realmente admirabile perspective asupra actualităţii problematice a acestei arte perene; astăzi, a spus el printre altele, teatrul nu se mai adresează maselor şi nici măcar mulţimii, ci unei elite pe care o transformă temporar, prin forţa sa, în comunitate aproape mistică. Sublim.
Supărătoarele, totuşi, nepotriviri dintre realitate şi rezumatul ei teoretic, existente în sinteza filosofului, au părut, de altfel, să dea tonul întregii reuniuni. Forumul a fost organizat de Teatrul Naţional din Nisa, prin (relativ) noul său director, regizorul şi actorul Daniel Benoin; condiţiile materiale asigurate participanţilor au fost, în ciuda crizei instalate, impecabile - nu doar generoase, ci aproape îmbelşugate; printre invitaţii dinspre partea gazdelor, adică printre francezii de baştină ori de adopţie s-au numărat personalităţi cu incontestabilă "suprafaţă", dacă ar fi să-i punem la socoteală fie şi numai pe scriitorul şi militantul Jorge Semprún, căruia i s-a oferit prezidenţia Forumului, pe Jean Rozat, directorul general al canalului de televiziune Arte-France, sau pe Yves Thréard, directorul ziarului Le Figaro. Temele celor patru sesiuni - Politica şi teatrul, Oamenii de teatru despre politică şi oamenii politici despre teatru, Noile puteri şi teatrul nou, Noile puteri ale teatrului, noile puteri asupra teatrului -, alese astfel încât să acopere subiectul din cât mai multe unghiuri, au suscitat opiniile unor persoane ale căror nume, citite în program, puteau da fiori de plăcere intelectuală anticipativă oricărui interesat, cât de vag, de poziţia teatrului european actual înăuntrul Europei actuale. Cu excepţia unor rare (şi, uneori, viguroase) interferenţe venite dinspre Belgia, Germania, Spania, Marea Britanie sau Rusia, interminabilele ore de referate şi discuţii s-au centrat însă, cu obstinaţie, asupra teatrului francez; de fapt, nici măcar: asupra părerilor oamenilor de cultură francezi poftiţi acolo despre teatru, despre politică şi politici, despre lume, despre trecut, prezent şi viitor, dar mai ales despre ei înşişi. A fost, de fapt, un forum teatral francez în decor (viu) oarecum european. Ca imagine emblematică a continentului unit şi unic, FTE a oferit o experienţă plină de învăţăminte. Şi, nu-i aşa?, de ispititoare făgăduinţe.
Nimic de zis, organizatorii s-au gândit şi la restul Europei, ba chiar şi la resturile încă neunite ale Europei, preocupare vădită în întâmplările scenice care au garnisit, în fiecare seară, spectacolul de peste zi al atâtor oameni mari şi înţelepţi adunaţi laolaltă pentru a vorbi (tocmai...) despre ceea ce se petrece pe scenă: o reprezentaţie sosită din Georgia, una din Israel şi una din Uzbekistan au adăugat dramul de exotism care încă mai lipsea spiritului european în acţiune, faptul că ele au sosit, toate, din zone mai mult sau mai puţin "fierbinţi" ale continentului (ale lumii) nefiind, desigur, aleatoriu. Din Georgia a fost adusă o montare a Teatrului Naţional "Şota Rustaveli" din Tbilisi - Soldatul, dragostea, garda de corp şi... preşedintele -, un text creat (dacă bine am priceput) de întreaga trupă, pe parcursul repetiţiilor îndrumate de Robert Sturua, regizor gruzin aproape legendar. Un spectacol despre Putere în raport (supra)real şi adesea comic cu lumea şi cu divinitatea, un spectacol cu foarte frumoase imagini şi cu o desfăşurare coregrafică impresionantă, pe muzici diverse; fiind însă programat chiar în ziua sosirii la Nisa şi a primei sesiuni teoretice şi având o durată de trei ore, eu, una, l-am putut aprecia doar pe jumătate: ca să nu adorm în comodul scaun al Naţionalului nisoaz, a trebuit să plec la pauză. A doua seară a propus un spectacol regizat, la Teatrul Arabo-Evreiesc din Jaffa, de Igal Ezraty, pe un text compus de Itzik G'uli, Immad J'abarin şi Danny Hurvitz pornind de la experienţele personale ale interpreţilor şi rudelor lor, arabi şi evrei născuţi în Israel sau proveniţi din diaspora; reprezentaţia - ataşantă şi vioaie - avea în primul rând o dimensiune ideologică. Dimensiune care a lipsit (în ciuda unor încercări... teoretice de a o descoperi cu tot dinadinsul) montării uzbece aduse de Compania Ilkom din Taşkent: Orestia de Eschil, regizată de Mark Weil, artist ucis, în circumstanţe încă neelucidate, chiar în ajunul premierei. O lectură violent actuală şi violent problematizantă (la final, altfel decât în trilogia antică, Oreste moare, pentru că - au explicat realizatorii - un ucigaş de mamă nu poate fi iertat, chiar dacă zeii îl absolvă), înfăptuită cu mijloace teatrale la fel de violente: un spectacol de nivel cu adevărat european.
... aşa cum continentul unit ne va permite, poate, să vedem mai des. Cu sau fără explicaţii.