Duminică, 14 decembrie 2008. Această zi şi această dată vor rămîne înscrise în amintirea mea cu litere (şi cifre) de aur. În această zi memorabilă, simţind sub roţile avionului betonul denivelat al pistei aeroportului Otopeni şi zărind prin hublou întunecimea ce apasă, fără de leac ponosită, asupra împrejurimilor celei mai mari porţi aeriene a ţării mele, nu am mai oftat amar, ca-n alte dăţi (ca întotdeauna) în asemenea situaţie, ci am exclamat în gînd, cu uşurare: Slavă Domnului că am ajuns acasă!
Veneam de la Nisa. Stătusem trei zile şi jumătate într-un hotel de patru stele. Camera avea vedere la mare. Şi marea chiar se vedea. Participasem la o reuniune intitulată Forumul Teatrului European, unde - solicitată pe post de "mare critic" (citez formula utilizată de organizatori) să produc un "raport" asupra situaţiei teatrului românesc şi a legăturilor sale cu puterea politică - mă regăsisem, împreună cu alţi 30 de "mari critici" din mai toate ţările continentului, într-o companie deosebit de aleasă, alături de personalităţi culturale faimoase. Văzusem trei spectacole sosite din zone mai greu accesibile în condiţii normale - Georgia, Israel şi Uzbekistan. Spezele de călătorie şi sejurul fuseseră "prises en charge" de către gazde. Contribuţia scrisă la tema forumului îmi fusese remunerată. Ador brînza franţuzească. Ce dracu'-mi mai trebuise? Chiar, ce?
Încă dinainte să plec, aflasem, din corespondenţa electronică întreţinută cu o tînără "préposée" a evenimentului, că rapoartele, trimise în prealabil, urmau să facă obiectul unei sinteze privitoare la stadiul actual al artei scenice pe continent, sinteză efectuată de Bernard-Henri Lévy, una dintre cele mai strălucite minţi ale contemporaneităţii, invitat de onoare la reuniune ca "mare martor". Conferinţa, plasată în sesiunea inaugurală a Forumului, s-a desfăşurat în aula Centrului Universitar Mediteranean: o catedră la care a luat loc prezidiul - internaţional - al adunării, stabilit, fără îndoială, dinainte, dar ezitant în configuraţie pe moment, cu schimbări de poziţie, foiri, scuze, zîmbete, bătăi pe umăr, chemări pe numele mic, foarte familiare; vreo treizeci de scaune aşezate, în semicercuri concentrice, în faţa catedrei, şi unde, cu alte mişcări strategice, foiri, zîmbete, chemări pe nume, s-au instalat - în exclusivitate - francezii marcanţi (ca rudele la înmormîntare, a observat, sarcastic, un coleg din asistenţă); băncile democratice ale auditoriului, unde s-au aciuit, care pe unde a apucat, marii critici din ţările mai mici (forţele geopolitice ale Europei, minus - de neînţeles - Marea Britanie, stăteau la catedră), de-a valma cu fotoreporteri, studenţi, pensionari, gospodine din cartier.
Marele om (cu adevărat sclipitor de inteligent, altminteri) a început prin a se văita de oboseala pe care i-a pricinuit-o parcurgerea celor peste 500 de pagini primite şi eroic răzbite în 48 de ore. Şi a continuat expunîndu-şi concluziile extrase - zicea el - din cele citite şi nominalizînd, pe ici-pe colo, cazurile mai exotice: Olanda, Georgia, Suedia, România; ulterior, toţi cei în chestiune s-au văzut siliţi să aducă felurite corecţii citatelor emise de orator. (Cu titlu confidenţial, mi s-a relatat că BHL, cum e frecvent numit de mediile franţuzeşti, citise în diagonală referatele, în avionul cu care se întorcea din Statele Unite.) Ceilalţi ocupanţi ai catedrei s-au simţit obligaţi să ia de asemenea cuvîntul; pe cînd ei vorbeau, auditorii liberi din sală (studenţii, pensionarii, gospodinele) mai ieşeau, mai reveneau, mai plecau. Ceremonia s-a încheiat în aplauze modeste; criticii, cu mare-cu mic, au fost mînaţi la repezeală spre autobuz, către următorul punct din program; totuşi, vehiculul nu a plecat imediat: limuzina ce-i transporta pe marele om şi pe alţi cîţiva notabili spre o misterioasă destinaţie blocase strada.
Întrunirea ultimă (pe care, din motive de avion, a trebuit să o părăsesc înainte de final) s-a desfăşurat în aceeaşi formulă topografică precum cea de început, dar cu o surpriză: pe scaunele "rudelor" au fost invitaţi să ia loc şi trei dintre realizatorii spectacolului uzbek (Orestia de Eschil), al cărui regizor, Mark Weil, fusese ucis, în împrejurări neclare, în seara dinaintea premierei, în septembrie 2007. Amănuntul - tragic - părea să-l fi făcut pe Daniel Benoin, actor, regizor şi director al Teatrului Naţional din Nisa şi al Forumului, să descopere aici o ilustrare peremptorie a temei înseşi a reuniunii ("Teatrul şi Puterea"). Tinerii artişti au explicat limpede că, după ştiinţa lor (şi a poliţiei locale), era cu neputinţă de stabilit vreo legătură între spectacol şi moartea regizorului. Gazdele au insistat; voiau sînge cu sens înalt; sau măcar profund. Episod grotesc.
Nu mai grotesc, însă, şi nici mai întristător decît prezenţa preşedintelui Forumului, Jorge Semprún, celebru scriitor, scenarist şi militant politic (luptător cu arma împotriva dictaturii franchiste, în Spania natală, unde a fost un timp, după 1990, ministru al Culturii), cu părul alb-coliliu - împlinise 85 de ani pe 10 decembrie -, în chip de marionetă circumstanţială la diversele cocteiluri şi "dineuri" agrementate cu discursuri ale puternicilor clipei, satisfăcuţi că au dat banii cu folos. Că Europa teatrală face sluj în faţa Franţei administrative. Că relaţia dintre Teatru şi Putere se păstrează între limitele ei dintotdeauna. Că ficţiunea se umileşte în faţa realităţii şi spiritul, în faţa materiei. Că totul e sub control.
Ca să aflu asta - din nou - era nevoie, pare-se, să-mi pierd resturile de iluzii, într-unul dintre cele mai fermecătoare locuri de pe continent, într-un decembrie ploios.